Eminescu al fiintei
Theodor Codreanu
În vreme ce imberbi „iconoclasti“ rătăciti, rău îndrumati de mentori ciudati, au ajuns nu numai să-l conteste gălăgios pe Eminescu, dar să si organizeze manifestatii cu lozinci mizerabile, ca să mă exprim eufemistic, adevăratii cunoscători ai poetului scriu cărti temeinice în linistea conferită de marea cultură. Unul dintre ei este Mihai Cimpoi, ajuns acum cel mai productiv eminescolog contemporan, alături de N. Georgescu. Recent, Editura Gunivas din Chisinău i-a publicat a cincea carte despre poet: Esenta fiintei. (Mi)teme si simboluri existentiale eminesciene. Despre locul acestui volum în eminescologia practicată de Mihai Cimpoi grăieste deja faptul că a fost încununat cu Premiul Cartea anului, la Salonul International de carte organizat la Iasi, de Biblioteca Gh. Asachi, 20-23 octombrie 2003.
Esenta fiintei nu este cu nimic mai prejos decât Narcis si Hyperion (1979, 1986, 1994), lucrarea care l-a consacrat pe Mihai Cimpoi în critica literară, alături de O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (patru editii si un compendiu). În plus, mi se pare a fi exegeza cea mai dificilă si mai complexă a lui Mihai Cimpoi, în pofida faptului că pare lipsită de „constructie“, comparativ cu celelalte două opere amintite, autorul oferindu-ne, în definitiv, o seamă de eseuri în buna traditie a criticii tematice de sorginte franceză.
De altfel, asupra faptului ne atrage atentia subtitlul lucrării, care ne propune (Mi)teme si simboluri ale universului eminescian. Primul dintre cele două cuvinte ne îndrumă precis spre configurarea a ceea ce Mihai Cimpoi numeste mitopo(i)etică, concept care înglobează în sine cel putin trei stâlpi de sustinere hermeneutică: investigarea estetică în structuri mitice si abisal ontologice. Dacă prima carte de eminescologie era axată pe cele două arhetipuri mitice - Narcis si Hyperion - având, desigur, avantajul unui fir ideatic dătător de unitate arhitectonică, de astă dată autorul ne introduce într-un labirint tematic impresionant care, însă, nu este deloc aleatoriu si care se construieste „organicist“, într-o complexă imagine a eminescianismului, ca fenomen cultural românesc si universal, totodată.
Critica pe care o practică Mihai Cimpoi ar putea fi numită ontologică, foarte apropiată de formula criticii totale initiată, la noi, de G. Ibrăileanu si G. Călinescu. Din această perspectivă s-a conturat, în exegeza lui Mihai Cimpoi, un Eminescu mare poet al fiintei. Formula, spuneam, duce la un text critic dificil la lectură pentru cititorul neavizat. Criticul a devenit un cărturar de mare acoperire intelectuală, erudit si comparatist, care tinde să invoce cam tot ce s-a spus esential într-o anume problematică onto-estetică, spre a putea, finalmente, să sublinieze si să nuanteze în ce constă originalitatea si modernitatea perenă a eminescianismului. Cele 24 de eseuri ale cărtii sunt tot atâtea (mi)teme si simboluri existentiale eminesciene, tratate cu o matură tensiune cărturărească, chiar dacă nu toate cu aceeasi anvergură si relevantă. Se începe cu Fiinta (viata) si se încheie cu Fiinta si Ratiunea, din perspectivă filozofică si poetică postmodernistă, încât aparenta lipsă de arhitectură contine, de fapt, un organicism al constructiei.
Argumentul deschizător ne arată că Mihai Cimpoi si-a conceput noul op în prelungirea si desăvârsirea celorlalte închinate poetului. El nu renuntă, de exemplu, la ecuatia exegetică Narcis-Hyperion, ci are în permanentă grija de a descoperi fete ale universului eminescian care nu intrau în prim-planul celorlalte scrieri, iar pe altele le aduce acum la deplina cristalizare, din perspectiva noilor acumulări culturale ale autorului. Din toate acestea, Eminescu nu iese nicicum micsorat, ci se confirmă imaginea lui de om deplin al culturii românesti, cum l-a definit Constantin Noica, spre inconfortul demolatorilor săi „postmodernisti“ si „postdecembristi“. Voi proceda, în continuare, la reliefarea câtorva dintre noile accente ale exegezei lui Mihai Cimpoi, care mi s-au părut demne de a fi semnalate opiniei publice.
În capitolul Nodul tragic, criticul demonstrează caducitatea îndelungatei prejudecăti cu privire la pretinsul „pesimism“ eminescian: „Omul eminescian este prin excelentă un om tragic“ (pag. 37). Or, omul tragic implică o categorie existentială cu totul străină banalului pesimism, care izvorăste dintr-o precaritate sentimental-ideologică. Tragismul este, în schimb, al fiintei exceptionale, nu doar al celei romantice, ceea ce îl face pe poetul nostru, apropiat existentialismului modern, „un existentialist nativ, nesofisticat“, cum adesea sunt cei din secolul XX, în frunte cu Sartre, de exemplu.
Criticul merge mai departe si distinge prezenta angoasei la poetul român, ca „un însemn pregnant al modernitătii“ (pag. 56), încât se verifică opinia Rosei del Conte că „la rădăcina referentialului liric eminescian stă o nestinsă neliniste metafizică ce dă adânca notă a modernitătii sale“ (pag. 57). Criticul invocă si boala de moarte (maladie a la mort) a lui Kierkegaard, care ar insinua în angoasă „o reductie ontologică la «cercul strâmt» al existentei“, al „micului eu“, aceasta punându-se corect sub semnul timpului (pag. 58 si 59). Se pare, însă, că Eminescu este mult mai complicat, criticului scăpându-i aici paradoxul că tocmai în acest „cerc strâmt“ se petrece minunea clipei de iubire, acel noroc spre care jinduia însusi Hyperion, o armonie terestră (în plin Dasein, deci), care e tocmai iesire din angoasă. Altminteri, Mihai Cimpoi stie că la Eminescu „spaima e deopotrivă generată de iubire (o spaimă dulce), de presimtire a mortii sau de constiinta tronării răului si vanitătii în lume“ (pag. 62). Suferinta dă măretie omului tragic (Johannes Volkelt, Emil Cioran). Mihai Cimpoi surprinde profunda ecuatie dintre a suferi si a exista la Eminescu: „Eminescu nu poetizează si nu abstractizează suferinta, după cum nu poetizează si nu abstractizează poezia. Sinceritatea si autenticitatea trăirii - or, suferinta este trăire la maximum, la limită - sunt însemnele modernitătii sale“ (pag. 67). Suferinta eminesciană e proba unei vitalităti robuste, e purificatoare si, în acest sens, sunt invocate celebrele versuri din În zadar în colbul scolii... si cele din Odă în metru antic. Totusi, în existentialism, suferinta ca angoasă duce la nihilism, or, desi sunt suficiente semne ale unui nihilism eminescian analizat de Mihai Cimpoi într-un capitol special, mi se pare că suferinta la poetul nostru e deopotrivă pătimire în deplină consonantă cu fiinta crestină, cu acea străpungere a inimii despre care vorbesc Sfintii Părinti. În acest sens trebuie văzută mărturia capitală a poetului nostru: „Si eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om“. Existentialistii moderni pierd calea inimii (pe care doar geniul lui Heidegger o mai regăseste, reapropiindu-se de crestinismul abandonat si de el pe urmele lui Nietzsche), încât există o mare enigmă în profetiile lui Nietzsche si ale lui Eminescu privitoare la moartea lui Dumnezeu. Meritul lui Mihai Cimpoi este că se află printre cei foarte putini care nu ignoră similitudinea celor două profetii. Din păcate, numai cea a lui Nietzsche a făcut carieră strălucită în cultura europeană, culminând, azi, cu filozofia postmodernistă. De fapt, sesizează Mihai Cimpoi, profetia textuală a mortii lui Dumnezeu o face Eminescu înainte de Nietzsche cu zece ani, încă din perioada poemului de tinerete Memento mori. Bănuiesc că succesul extraordinar al lui Nietzsche comparativ cu ignorarea lui Eminescu vine nu doar din reala invocare a necunoasterii unui scriitor provenit dintr-un spatiu cultural periferic, ci si din vectorul diferit al afirmatiei poetului român, neconcordant, totusi, cu nihilismul existentialistilor moderni. La Eminescu, moartea Demiurgului e un avertisment la posibilele consecinte ale nihilismului modern, ale ireligiozitătii datorate expansiunii pozitivismului în secolul XIX. La Nietzsche, e chiar ruptura de crestinism, cu toate urmările cunoscute. Iar dacă Nietzsche n-a esuat ca gânditor faptul se datorează, paradoxal, tocmai eminescianului pariu al inimii, prezent si la el, dovadă a conservării fondului ontologic crestin în cea mai teribilistă iconoclastie a sfârsitului de veac XIX. Încât postmodernistii, care si-l revendică pe Nietzsche prin enuntul Dumnezeu e mort, bat, se pare, la o usă care le rămâne dacă nu închisă, cel putin plină de enigme rămase nedezlegate. Din pricina acestora, ei ezită să si-l revendice pe Eminescu. În schimb, ar putea foarte bine să valorifice conceptul central al eternei reîntoarceri, deopotrivă de productiv atât la unul, cât si la celălalt. Pornind de la el, s-a putut întemeia filozofia diferentei, probabil contributia cea mai importantă a gândirii postmoderniste din perioada postmetafizică. Mihai Cimpoi are intuitia importantei problemei la Eminescu si o pune pe seama ontologiei arheului. Din păcate, n-o duce până la capăt. Altminteri, fundamentala enigmă a repetitiei cu diferentă (pe care o pun gânditori ca Gilles Deleuze, Jacques Derrida, Gianni Vattimo) se află chiar în centrul celebrei proze-eseu Archaeus. Din nefericire, resentimentele grosiere ale unor postmodernisti români fată de Eminescu îi împiedică să descopere comori inestimabile în propria ogradă, desi frumoasa poveste a rabinului lui Martin Buber îndreptăteste la asa ceva. Iată această imagine splendidă a diferentei în sânul identicului din Archaeus, comentată si de Mihai Cimpoi în eseul despre Disperare: „Cine si ce este acel el sau eu, care în toate schimbările din lume ar dori să rămâie tot el? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vietii. Nimic n-ar dori să aibă din câte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alti ochi, să fie altul... numai să fie el. Ar voi să se poată preface în mii de chipuri... dar să rămâie tot el“.
Una dintre cele mai consistente contributii ale lui Mihai Cimpoi este eseul comparatistic despre Eminescu - Schopenhauer - Nietzsche. Cred că e cel mai pătrunzător studiu de după cel semnat de Liviu Rusu. Autorul pleacă de la realitatea (contestată de unii) a influentei lui Schopenhauer asupra poetului român, recunoscut, de altfel, si de Eminescu printre maestrii săi. Interesant că această influentă, produsă îndeobste în vremea studiilor universitare, e un punct de apropiere de Nietzsche, cei doi necunoscându-se unul pe altul, încât similitudinile dintre român si filozoful supraomului tin de fenomenul cultural numit de Adrian Marino pancronism. Si Nietzsche a fost, în tinerete, fascinat de Schopenhauer, metamorfozând vointa în vointă de putere, chiar dacă a ajuns, în ultima perioadă a vietii, să se lepede cu violentă de fostul maestru. Mihai Cimpoi surprinde cu mare finete transformările schopenhaueriene în eminescianism, fără ca poetul nostru să afiseze o zgomotoasă lepădare de maestru (pag. 169-184).
Eminescu aprecia la filozoful german profunzimea gândirii, fermitatea morală, sentimentul patriei, multilateralitatea pregătirii intelectuale, apărarea proprietătii, depăsirea ispitei de a aluneca în materialism. Dar Eminescu n-a fost un simplu colportor al ideilor schopenhaueriene, cum au crezut unii. El a produs o fascinantă eminescianizare a lui Schopenhauer (pag. 172). Aidoma lui Nietzsche, Eminescu a înteles de timpuriu capcanele filozofiei vointei. O contradictie sesizată de interpretii lui Schopenhauer, de pildă, este inaptitudinea filozofului de a explica faptul cum de s-a putut face trecerea de la o vointă iratională la un intelect rational. Eminescu a intuit primejdia si, observă Mihai Cimpoi, la el „lumea ca vointă si lumea ca reprezentare se conjugă si fac un tot întreg, căderea în tărâmul aparentelor al lui Dan-Dionis împăcându-se cu o cădere foarte lucidă în real. La fel, Eminescu conciliază, în proiectarea viziunii sale asupra fiintei, rationalul, lumina si umbra“ (pag. 178). Vointei schopenhaueriene îi lipseste ceea ce Nietzsche va numi încotro. Ca si autorul vointei de putere, Eminescu depăseste si acest impas, prin infuzia de sacru, într-o organică asimilare a vointei cu dorul românesc, devenit dor nemărginit. Si distingerile sunt departe de a fi epuizate.
O ameliorare în interpretarea conceptului de devenire la Eminescu se observă în eseul dedicat temei. Dacă altădată Mihai Cimpoi îl vedea pe poet mai intens hegelian, de astă dată, pornind de la o temeinică premisă hegeliană, admite că antitezele eminesciene (care sunt însăsi viata) nu mai fuzionează în sintezele vechii dialectici, ci „se împacă“, prefigurând starea T din antitetica lui Stefan Lupascu (pag. 148-155).
Eminescianismul este atât de viu si de actual încât el ar putea oferi câmp liber si poeticii postmoderniste. Mihai Cimpoi îsi încheie cartea cu o asemenea invitatie, el însusi descoperind texte si premise care pot face fată paradigmei postmoderniste. Un text tulburător, în atare privintă, este cel intitulat Contrapagina, din care criticul citează copios. Decelând raportul dintre fiintă si ratiune cu prevalarea ultimei în postmodernism, Mihai Cimpoi poate vorbi de anumite „însemne ale omului eminescian postmodern, care face uz în mod prioritar de discursul autoreferential, biografism, atitudine parodică, fragmentarism, elemente metafictionale bizare, marcate de indeterminare, oscilare opozitivă, de constructie, intertextualitate“, toate acestea prezente, după opinia autorului, în numita Contrapagină, dar si în alte texte. E tonic să constati că poetul poate rezista celor mai neasteptate canoane critice si literare, chiar dacă ne hazardăm într-un relativism poate mult prea flasc, în dorinta noastră de identificare cu uriasul model cultural eminescian.
Îmi pare rău că din nevoia de a face economie de spatiu (nefiind sigur că am si reusit) a trebuit să simplific complexa problematică a cărtii lui Mihai Cimpoi, una de referintă, cu sigurantă, în extraordinar de bogata exegeză eminesciană.
