Stiinta si tehnica la portile lumii
- convorbire cu prof. univ. dr. ing.
Nicolae Popa, Facultatea de Mecanică si Tehnologie,
Universitatea din Pitesti -
Absolvent al Facultătii de Mecanică - Institutul Politehnic din Iasi (1974), doctorat în specializarea Organe de masini si tribologie - Politehnica Bucuresti (1996). 1974-1981 - inginer
si inginer-sef sectie motoare asincrone - Întreprinderea de Motoare Electrice Pitesti (actuala ANA IMEP). Din 1981 până în prezent, cadru didactic la Facultatea de Mecanică si Tehnologie - Universitatea din Pitesti. Cursuri de specializare în Franta (1994-1996). Autor a cinci cărti, 11 manuale si a numeroase articole si lucrări stiintifice publicate în tară si străinătate (Karlsruhe - Germania, Balkantub - Sofia, Salonic si Patras - Grecia). Secretar stiintific al Universitătii din Pitesti (1992-1996), secretar al Asociatiei Române de Tribologie, Filiala Pitesti (din 1990), director al Editurii Universitătii din Pitesti
(1997-2001), membru în Societatea Română de Matematică Aplicată în Industrie (1998), coordonator al mai multor numere ale revistei Constructia de masini. Din anul 2000 - prodecan
al Facultătii de Stiinte Economice, Administrative si Drept - Universitatea din Pitesti.
- Stimate domnule profesor, lectura c.v.-ului domniei voastre este instructivă pentru cei tineri, dar si usor nostalgică. Sunteti un „rezultat“ al scolii politehnice din Iasi, scoală care a dat tării nenumărati cercetători stiintifici si specialisti în diferite domenii ale stiintei si tehnicii contemporane. Ce înseamnă scoala universitară în formarea tânărului absolvent?
- Într-adevăr, există momente memorabile în viata tinerilor. Unul dintre ele este cel al studentiei, iar studentia în spatiul iesean rămâne un moment de neuitat. Traditiile Iasilor, toamnele orasului moldav când ne reîntâlneam pe culoarele Institutului Politehnic sau cu colegii de la Universitatea Al.I. Cuza, institutii de învătământ care se află vizavi, începutul anului universitar si reîntâlnirea cu somităti ale stiintei românesti sunt momente care, o dată cu trecerea anilor, capătă semnificatii si mai profunde.
- Îmi vorbeati de unii profesori, autori ai unor descoperiri memorabile, consemnate la diferite confruntări internationale. Evocati figura unora dintre profesorii pe care i-ati „prins“ în timpul studiilor.
- Îmi amintesc cu bucurie de numerosi profesori, dar nu pot uita figura emblematică a profesorilor Mangeron, Popinceanu sau Belousov. Profesorul Popinceanu a format la Iasi o scoală de specialisti în domeniul rulmentilor, iar profesorul Belousov o scoală de inventică, fiind participant, alături de fosti studenti, la mai multe concursuri internationale, unde a câstigat premii pentru inventii.
Cred că nu există un fost student la Iasi care să nu îsi amintească cu plăcere de cursurile de mecanică si de ideile marelui savant Mangeron.
Cariera mea a fost influentată mult de cel care a predat la Iasi cursul de Organe de masini, profesorul Neculae Popinceanu, care spunea că în cercetare trebuie să faci sinteza sintezei problemelor studiate si cercetate.
- Domnule profesor, v-ati specializat în domeniul tribologiei. Dar, la urma-urmei, ce este tribologia?
- Conform dictionarului, tribologia este o stiintă si o tehnologie care se ocupă de interactiunea dintre două suprafete în contact, aflate în miscare relativă.
Pe scurt, tribologia este stiinta frecării, ungerii si uzării. Vă rog să-mi spuneti un domeniu al activitătii umane în care nu există frecare.
În România, tribologia s-a afirmat după anul 1965, când au început cercetări la Institutul Politehnic Bucuresti, unde profesorul Dan Pavelescu, conducătorul meu de doctorat, a scris si prima carte de specialitate, Tribologia. El a fost cel care a initiat, după 1975, conferintele nationale Tribotehnica, unde specialistii au prezentat numeroase articole despre frecare, ungere si uzare. Pe plan national s-a înfiintat Asociatia Română de Tribologie, cu filiale în marile orase. De aici si numeroase alte cuvinte compuse cu multiple conotatii, implicit cu numeroase aplicatii practice.
- Vă cred si sunt convins că si în calitate de cadru didactic la Facultatea de Mecanică si Tehnologie a Universitătii Pitesti ati transmis studentilor interesul pentru tot ce înseamnă disciplina domniei voastre. Am observat că ati lucrat, cum se numea cu mai multi ani în urmă, „în productie“, respectiv la fosta Întreprindere de Motoare Electrice Pitesti. Mai credeti în necesitatea ca atât studentul, cât si absolventul să lucreze o perioadă de timp „în productie“?
- Indiscutabil. Oricât de dotat ar fi, laboratorul unei facultăti nu poate înlocui conditiile pe care le oferă fabrica cu programul ei riguros, cu numeroasele posibilităti de cercetare, cu experienta pe care o au ceilalti colegi pe care ti-o împărtăsesc fără nici o rezervă. Dacă înainte de anul 1990 cercetarea stiintifică se făcea si în institutele de cercetare si, partial, în învătământul superior, astăzi, din păcate, în loc să se continue un lucru bun, majoritatea institutelor s-au desfiintat, iar cele rămase sunt muribunde. În facultăti - si situatia este aproape generală - conditiile din laboratoarele de cercetare sau pentru activităti didactice au rămas la nivelul anilor ’90, cu standuri si aparate depăsite. De aici si precaritatea pregătirii tinerei generatii si lipsa de interes fată de domeniul tehnic.
- Totusi, există în România tineri aplecati spre stiintă, tehnică si tehnologie. Dovadă este numărul mare de tineri care pleacă peste hotare.
- Este dureros să vezi cum creierele de elită din România pleacă peste granită începând cu olimpicii de liceu si terminând cu cercetători cu ani multi de experientă în spate. Ce face cercetarea în zilele noastre nu mai înseamnă a face cercetare teoretică acasă sau la birou, ci înseamnă să lucrezi într-un colectiv, într-un laborator dotat si cu acces la cele mai noi informatii. Or, mai există în România, astăzi, asemenea locuri?
- Domnia voastră stiti mai bine decât noi dacă există sau nu mai există. Eu vă amintesc un lucru: recent a fost promulgată Legea cercetării, care, printre altele, prevede ca pentru stiintă să se aloce 0,8% din P.I.B. Dar una e legea si alta realitatea. Astfel, în anul 2001 au fost alocate 0,25% din P.I.B., în 2002 0,21%, iar în 2003 0,18%. Ar fi amuzant dacă nu ar fi trist că au început să fie îngrijorate autorităti ale Comunitătii Europene si nicidecum autoritătile noastre.
- La nivel guvernamental se lasă impresia că există preocupare pentru cercetare. Se crease si un minister al Stiintei, care azi a apus în coada Ministerului Educatiei, dar scăderea continuă a fondurilor pentru cercetare exprimă de fapt realitatea. Trebuie să recunoastem că o tară cu o economie slab dezvoltată nu poate să-si permită prea multe fonduri pentru cercetare. Aproape că a trecut prea mult timp de când Guvernul si politicienii ar fi trebuit să înteleagă că România ar fi putut să obtină rezultate bune si economic dacă ar fi fost încurajată cercetarea sub formele ei, fundamentală si aplicativă. Trebuie înteles, cât încă nu este prea târziu, că efectele neglijării cercetării sunt de durată si vor marca viitorul României. Se încearcă astăzi implementarea sistemului granturilor, care însă nu au dat rezultatele scontate, după părerea mea datorită arbitrarului si subiectivismului existente la toate nivelurile, pornind de la insuficienta fondurilor si terminând cu selectarea evaluatorilor.
- Domnule profesor, cunosc si eu multe exemple de tineri dotati care, din păcate, pleacă să lucreze în mari laboratoare ale lumii. Din fericire, ei iau contact cu marile împliniri ale stiintei si tehnicii contemporane. Citim tot felul de stiri despre români care au rezultate exceptionale acolo. Si poate, mai devreme sau mai târziu, se vor întoarce în tara în care s-au născut.
- Din păcate se întorc prea târziu, după ce au fost „storsi“ de tot ce au avut mai bun. Un cercetător se formează în ani. În primul rând trebuie să ai vocatie pentru cercetare. Apoi, vocatia trebuie cultivată prin însusirea unor cunostinte solide de specialitate si interdisciplinare. Si nu în ultimul rând, trebuie să ai si conditii de investigatie, de informare în contextul de specialitate. Trebuie să stea la dispozitia cercetătorului tânăr, a preparatorului sau asistentului, biblioteci întregi cu cărti si reviste de specialitate de ultimă oră. Altfel, tânărul se trezeste că parcurge un drum bătut, caută să deschidă usi deschise de multă vreme. Dar, mai întâi de toate, tânărul trebuie să aibă unde să locuiască, să aibă un mediu familial linistit, să nu fie consumat în permanentă de gândul cum să-si împartă bruma de bani de la o lună la alta. Dacă nu are conditii, nu poate face cercetare. Din fericire, nu toti acesti factori au pondere egală si pasiunea poate depăsi toate greutătile. Există o etică a cercetării stiintifice care trebuie respectată în datele ei minimale, dar si societatea trebuie să se arate dispusă să-si însusească rezultatele unei munci de multe ori nestiute. Majoritatea cadrelor didactice universitare, mai ales cele tinere, se confruntă cu dificultăti ce tin de dotarea laboratoarelor, uneori insuficiente si necorespunzătoare. În laboratoare se efectuează cercetări experimentale atât de către studenti, cât si de către tinerele cadre didactice pentru masterate si doctorate. Unele universităti neglijează adesea aceste aspecte, preferând dirijarea fondurilor spre alte directii pe care le consideră mai reprezentative, într-o adevărată „competitie“ mai mult de suprafată. Sunt, totodată, îngrijorat de scăderea interesului tinerilor pentru meseria de inginer si faptul că nu putini studenti tratează cu superficialitate procesul de învătământ. Noi, cadrele didactice, suntem „între ciocan si nicovală“ într-un angrenaj social care încearcă să-si schimbe paradigma într-un timp asa de scurt. Stiinta si tehnica sunt domenii care se cristalizează greu, iar avantajele sunt imense pentru generatiile care vin după noi. Nu trebuie să fim numai „prezenteisti“, ci să avem si o oarecare privire către viitor.
- Să încheiem acest dialog într-o notă mai optimistă. Românii sunt niste luptători, stiu să găsească solutii pentru toate întrebările. La ce lucrati în prezent, domnule profesor?
- În prezent lucrez la volumul al II-lea al cursului Organe de masini, care cuprinde experienta mea de predare de peste 10 ani si activitatea de proiectare de la S.C. ANA IMEP S.A. În paralel, pregătesc mai multe comunicări la o conferintă internatională de pompe ce va avea loc în anul 2004; pregătesc un număr al revistei Constructia de masini, care va apărea tot în 2004. Împreună cu colaboratorii mei mă gândesc la o pagină web specifică activitătii disciplinei organe de masini, mă preocupă modernizarea cursului pe care îl predau, adaptându-l cerintelor actuale prin implicarea mai mare a studentilor în actiuni de cercetare si studiu individual.
- Vă multumesc, domnule profesor.
S.I. NICOLAESCU
