Medalioane universitare
La Editura Universitãtii din Pitesti a fost tipãrit volumul Medalioane universitare, prilejuit de sãrbãtorirea a patru decenii de la înfiintarea pe meleaguri argesene a primelor facultãti (1962-2002). Coordonatorul acestei cãrti, în esentã un dictionar, este neobositul prof. univ. dr. Petre Popa, decanul Facultãtii de Istorie din cadrul universitãtii. Dânsul a fost sustinut în aceastã actiune de un colectiv de colaboratori care numãrã peste 30 de persoane, plus directorul editurii, lector univ. dr. Dumitru Chirlesan, redactorul-sef, conf. univ. dr. C-tin Tibrian, secretarul-sef, lector univ. dr. Sorin Fianu. Grafica volumului apartine lectorului univ. drd. Mircea Bolosteanu.
Pe parcursul a 260 de pagini, volumul mentioneazã numele a peste 752 de persoane care au avut contributia lor, mai mare sau mai micã, la bunul mers al activitãtii învãtãmântului superior din Pitesti în decursul celor 40 de ani de la înfiintare. Amintim, în ordine alfabeticã, câteva nume de rezonantã: Iosif Antochi, Gheorghe Barbu, Alexandru Bera, Serban Cioculescu, Mihail Diaconescu, Marin Z. Mocanu, Gheorghe Potincu, Silviu Teleman, Ion Todor, Gabriel Tepelea, Gheorghe Vrabie si foarte multi altii.
Volumul sugereazã discret ideea continuitãtii între generatii, care a mentinut acest centru universitar Pitesti. Este o prezentare nu doar biograficã, ci si biobibliograficã. Am retinut (prin anul 1972) ideea subliniatã de Serban Cioculescu într-un articol publicat în revista de culturã Arges: „Ne cunoastem atât de putin!“... De aceea eforturile prov. univ. dr. Petre Popa de a realiza o istoriografie a centrului nostru universitar (în prezent lucreazã la o monografie a Universitãtii din Pitesti) mi se par absolut lãudabile.
În cuvântul înainte al volumului sugestiv intitulat Medalioane universitare, actualul rector Gh. Barbu nota în încheiere: „Nu am fi ceea ce suntem si nu vom fi mai mult fãrã eforturile, talentul si dãruirea celor prezentati în acest volum. Pentru cei care nu mai sunt în viatã nutrim o vesnicã recunostintã, iar pensionarilor le multumim, urându-le sãnãtate si depline satisfactii. Colegilor de astãzi le dorim multã putere de muncã si realizãri deosebite“.
Vasile GHITESCU
Nevoia de rondel
(În loc de prefatã)
Când vine seara inima palpitã,
Melancolii ucid c-o sticlã iarã
Si zbor la una micã, ies afarã,
Visarea la o alta mã invitã.
Sub franjuri roze, lampa solitarã
Intermitent si cu înteles palpitã;
Si plec grãbit din camera cernitã
Si iau la bord o sticlã cãlimarã.
Si atunci, chemat de-o nouã Afroditã,
Rondelul vine tânãr, se coboarã,
Mai trag un gât si altul, iar si iarã.
Vrãjit mereu de bahica ispitã,
Când vine seara, aripã coclitã.
Traian Gãrdus
Pseudocronica
Radio hent
Privitã din afarã, viata într-un studio de radio pare cel putin idilicã. Aceasta la prima… auzire, cãci altfel nu se prea explicã (pardon!) „cohortele” de viitori jurnalisti (dar mai ales jurnaliste) asupra cãrora Domnia sa Presa, recte Domnia sa Radioul exercitã o puternicã atractie. Dar hai sã nu facem referire la posturile de radio din „buricul tãrii”, ci sã aruncãm o scurtã privire în ograda argesenilor. E a noastrã, iar posturile de radio argesene sunt mai aproape de… urechile noastre.
Astfel, cineva ne anuntã cã soferii care vor fi prinsi (nu de radar!) cu un anumit abtibild lipit pe „luneta din spate a masinii” vor intra în posesia unui oarecare premiu. Stati putin! „Luneta din spate?”, mã întreabã cineva. Dar pentru cã am totusi cunostintele unui amator care, chiar dacã se urcã în masinã numai atunci când are bani de benzinã, posedã, oarecum, cunostintele auto minime, am stat drept si am judecat strâmb si îndelung. Iar logica mi-a întãrit convingerea si astfel i-am putut rãspunde celui care m-a întrebat cã, în aceste conditii, o masinã ar putea avea o… „lunetã lateralã”, ba chiar si o lunetã „în fatã”.
Un alt „radiofonist” (care la prima… ascultare pare un adept al… minimalismului… în vorbire) ne îndeamnã, printre altele, sã dãm… radioul mai tare, chiar la maxim. La maxim? Poate cã Minodora e la Maxim, pentru cã ar fi recomandabil, totusi, sã dãm sunetul la… maximum. Nu la maximumul maximumului, pentru cã ar fi mai greu. De pronuntat… (N.D.)
Noua Bibliotecã din Alexandria
Biblioteca din Alexandria, împreunã cu Farul si cu mormântul lui Alexandru cel Mare, a creat gloria Alexandriei Egiptului în urmã cu douã mii de ani. Un loc legendar, care si-a propus sã adune toate cãrtile din lume, în original si în traducere greceascã. Aici au luat chip volumele lui Homer, Odele lui Pindar, dar si traducerea în greceste a Bibliei: 72 de întelepti, adusi de la Ierusalim, au fost izolati în insula Faro si au tradus, în 72 de zile, varianta greceascã a Cãrtii Sfinte a evreilor, carte capitalã pentru cultura europeanã. În aceeasi bibliotecã, matematicieni si astronomi au desenat primele hãrti ale Pãmântului si ale Cerului, au trasat meridianele si paralelele.
Doritã de Ptolemeu al II-lea Filadelful, care a stãpânit Egiptul între 285 si 246 î.d.Hr., gânditã de Falereus, discipol al lui Aristotel, avea sã fie cea mai mare bibliotecã a lumii antice: se pare cã în vremea lui Iulius Cezar ajunsese la 700 de mii de volume. Dar a fost înghititã de furtunile istoriei, împreunã cu întreaga-i încãrcãturã de texte antice.
Astãzi renaste, gratie unui proiect promovat de UNESCO si realizat de arhitecti norvegieni, în acelasi loc de unde fusese stearsã cu secole în urmã. De aceastã datã, are capacitatea sã gãzduiascã pânã la opt milioane de volume, un edificiu cu 11 etaje, închis între ziduri de granit, ca o citadelã a culturii. Ar fi trebuit sã fie inauguratã în 23 aprilie anul acesta, dar, din nou, evenimentele istorice ce învãluie astãzi Orientul Mijlociu au fãcut ca acest eveniment sã fie amânat. Proiectul este ambitios pentru un oras precum Alexandria Egiptului, care, cu douã mii de ani în urmã, era capitala culturalã a întregii lumi.
Sunt mai bine de douã milenii de când Ptolemeu al II-lea încerca sã colectioneze „toate cãrtile de la toate popoarele pãmântului“. În mania sa, regele confisca toate papirusurile gãsite pe corãbiile ce treceau prin Alexandria, le copia si restituia proprietarilor copia, pãstrând originalul, pe care apoi îl traducea în greceste (dacã era cazul). Cãrti din toate culturile si limbile erau apoi catalogate. Biblioteca a devenit astfel un fel de Museu, adicã locul muzelor, un laborator al cunoasterii. Euclid abia terminase de scris ale sale Elemente de geometrie, cã Eratosten din Cirene, al treilea director al bibliotecii, calcula, cu o impresionantã precizie, circumferinta terestrã. În timp ce poetul Calimah cataloga volumele prezente, Zenodot din Efes corecta si împãrtea în cânturi si strofe opera lui Homer. În jurul acestei biblioteci se consuma întreaga viatã culturalã a Alexandriei. Dar nu numai. Iatã ce nota poetul Erodes: „Afrodita e la ea acasã; se gãsesc aici toate lucrurile bune pe care le doresti. Mai ales femei, femei, femei, dar si vin si tineri arãtosi“. Era o cetate a plãcerilor, turbulentã si nelinistitã.
Se crede adesea cã biblioteca a fost distrusã în douã rânduri, în vremea lui Cezar, în anul 48 î.d.Hr., si de cãtre califul Omar, când locuitorii au folosit papirusurile pentru încãlzirea bãilor publice. Altii cred cã biblioteca a dispãrut în anul 267 d.Hr., când trupele reginei Zenovia din Palmira s-au confruntat, pe strãzile orasului, cu cele ale lui Aurelian. Oricum, o datã cu biblioteca au dispãrut iremediabil sute de lucrãri ale lumii antice. Uneori, unele papirusuri reapar din desert; provenind din vreo bibliotecã privatã si aruncate la gunoi, au fost folosite pentru înfãsurarea vreunui defunct.
Astãzi, aceastã bibliotecã ar vrea sã renascã. Desigur, în conditii moderne. Chiar dacã n-a fost încã inauguratã, este vizitatã de milioane de turisti.
Arhim. dr. Iuvenalie IONASCU, Roma
