O ISTORIE ATEMPORALĂ A LITERATURII ROMÂNE (III)
TUDOR ARGHEZI - Biblia unui nou univers
Opera literară a lui Tudor Arghezi (1880–1967) străbate, ca un lant de munti, un fel de Cordilieri ai reliefului literar românesc, mai tot veacul al douăzecelea, presărând, de-a lungul anilor, cele peste o sută de volume de poezie, proză, publicistică, teatru, expresie a unei capacităti de creatie extrem de prolifice: „Cuvinte potrivite“ (1927), „Icoane de lemn“ (1929), „Poarta neagră“ (1930), „Cartea cu jucării“ (1931), „Flori de mucigai“ (1931), „Tablete din tara de Kuty“ (1933), „Ochii Maicii Domnului“ (1934), „Cărticică de seară“ (1935), „Cimitirul Buna-Vestire“ (1936), „Versuri“ (1936), „Ce-ai cu mine, vântule?“ (1937), „Hore“ (1939), „Lina“ (1942), „Eminescu“ (1943), „Manual de morală practică“ (1946), „Bilete de papagal“ (1946), „Versuri alese“ (1946), „Una sută una poeme“ (1947), „Prisaca“ (1954), „Pagini din trecut“ (1955), „1907 - Peizaje“ (1955), „Cântare Omului“ (1956), „Stihuri pestrite“ (1957), „Lume veche, lume nouă“ (1958), „Din drum…“ (1958), „Versuri“ (1959), „Tablete de cronicar“ (1960), „Frunze“ (1961), „Cu bastonul prin Bucuresti“ (1961), „Scrieri”, I – XXXII (1962 - 1978), „Poeme noi“ (1963), „Cadente“ (1964), „Silabe“ (1965), „Ritmuri“ (1966), „Răzlete“ (1966), „Noaptea“ (1967), „Litanii“ (1967), „Teatru“ (1968), „Frunzele tale“ (1969), „Crengi“ (1970), „Poezii“ (1970), „XC“ (1970), „Călătorie în vis“ (1973)...
Un atât de vast spatiu imaginar si o tematică atât de diversă si de bogată au făcut să se vorbească admirativ despre „fenomenul arghezian“ (G. Călinescu), despre „miracolul arghezian“ (Ov. S. Crohmălniceanu) sau despre „Marele Alpha“ (Alexandru George), dar si cu vădite accente contestatare, cel mai violent atac datorându-se altui mare poet al vremii, Ion Barbu, care pune creatia lui Arghezi sub semnul „poeziei castrate“ si al „poeziei lenese”. Pe acest imens teritoriu, poetul străbate toate cărările lirice ale veacului, trăieste toate experimentele poetice, pleacă la debut, la numai 16 ani, sub semnul lui Macedonski si al lui René Ghil, cu versuri simboliste si instrumentaliste: „În zări,/Cântări/Trezesc/Păduri“ („În zări”), se îndreaptă apoi spre viziuni apocaliptice, de certă influentă expresionistă, arde etapele, sincronizându-se deplin cu „spiritul veacului“ si urcând culmile poeziei moderne, limbajul poetic românesc suferind, prin el, o transformare profundă. „Arghezi, spune Ov. S. Crohmălniceanu, a deschis principalele drumuri ale poeziei românesti interbelice. Miraculoasă e siguranta cu care el a intuit aproape toate formele liricii moderne. Poezia fiorului religios, poezia sentimentului cosmic, poezia chtonică, poezia vizionară, poezia terorii mistice, poezia primitivitătii, poezia universului domestic, poezia răzvrătirii, poezia metamorfozelor materiei, poezia jocului, poezia ingenuitătii, poezia absurdului îsi află puncte de plecare în opera lui. Arghezi este placa turnantă a liricii românesti“ (s.n.). Criticul literar mai subliniază fuziunea perfectă între traditie si modernitate, impresia de „absolută autenticitate“ a operei sale, în ciuda influentelor diverse, „puterea aproape inepuizabilă de inventie artistică”, exercitată până la vârsta marilor patriarhi.
Inventia cea mai notabilă din poezia lui Tudor Arghezi se află, desigur, în sfera limbajului poetic. Aici poetul manifestă o inventivitate inepuizabilă, îndrăzneli lexicale, morfologice si sintactice prin care temele poetice dobândesc o profunzime inconfundabilă si distinctia specific argheziană. Arghezi înnobilează limbajul poetic, introducând în domeniul marii arte cuvinte din toate sferele vocabularului, multe fiind evitate până la el, considerate inexpresive sau vulgarizatoare. „Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi”, îsi anuntă poetul crezul estetic într-o definitorie artă poetică a sa, „Testament”, proclamând estetica urâtului drept una dintre cele mai socante surse ale creatiei de frumos din literatura română. Estetica urâtului, cu filiatie baudelairiană, nu este însă o expresie lingvistică pur formală, o inventie ludică, inutilă, a eului liric, ci se desprinde din fenomenele lumii contemporane poetului, este un reflex al realului în noul secol tehnicist, având drept consecintă o acută dramă a constiintei moderne, zdruncinate în fundamentele ei morale si ontologice. Această nouă estetică a urâtului este o rezultantă, în planul expresiei literare si al viziunii poetice, a influentelor expresioniste din primele două decenii ale secolului douăzeci, a tragismului existentei cotidiene, reverberate până în adâncurile fiintei. Lumea lui Arghezi, părăsită de creatia divină, de un deus absconditus, un Dumnezeu ascuns, de nerevelat, în ciuda oricărui efort de cunoastere, este demitizată, lipsită de mister, lăsată în voia neantului. Nu este de mirare că tristetea si resemnarea sunt sentimente dominante în această subrealitate, unde cuceririle vremurilor noi nu vin să înlocuiască resemnarea eternă a omului părăsit, alungat din Paradis si ajuns la capăt de drum. Fără puterea lui Dumnezeu, universul lui Arghezi, din înalt până în bolgiile Infernului, este bolnav; chiar îngerii decad, se supun efectului temporal, simt si ei „dumicarea timpului urât”, ca în „Heruvim bolnav”, din primul volum de versuri, „Cuvinte potrivite”. Heruvimul se desprinde din timpul-netimp, începe să putrezească, să prindă bube. Trupul îngerului îsi pierde esenta divină, eterică, luminoasă, nonmaterială. Natura însăsi e contaminată de această maladie coborâtă din ceruri, începând să semene cu tablourile lui Hyeronimus Bosch: „S-au stârpit cucuruzii,/S-au uscat busuiocul si duzii,/Au zburat din streasina lumii/Si s-au pierdut rândunelele, lăstunii./ Stiubeiele-s pustii, plopii-s cărămizii,/S-au povârnit peretii. A putrezit ograda“ („Duhovnicească”). Îngerii căzuti ai lui Arghezi nu suferă, ca în romantism, pedeapsa divină pentru nesupunere si revoltă, ci, mai degrabă, ca si la Blaga, în „Paradis în destrămare”, ei refac tardiv calea decăderii omului din conditia lui primordială, suferind, ca si el, tot calvarul ostracizării si al păcatului biblic.
Căderea, în poezia lui Arghezi, nu se opreste însă la popasul în lumea comună; traiectoria ei continuă către zonele Infernului, în care estetica urâtului atinge limite semantice insuportabile. Poarta neagră, metaforă dantescă a coborârii pe tărâmul celălalt, este locul unde se duc toti nefericitii societătii, detinutii politici, hotii si violatorii. Dacă Pământul este o închisoare mai mică, unde strigătele adresate acelui deus absconditus sunt rostite în van, poarta neagră e locul unde toate cuvintele abjecte devin posibile, unde cele mai abominabile fapte se pot petrece. Omul a fost părăsit ca o fiintă iremediabil supusă greselii: „Fiin’că Dumnezeu ce-a vrut/P’ormă nu i-a mai plăcut“ („Abece”–„Hore”). Plictisit de avatarurile mizerabile ale fiintei umane, Dumnezeu s-a retras undeva, departe, ca să nu-i mai audă strigătele disperate în pustie. Tărâmul chtonic, în „Flori de mucigai”, devenit inferis prin această divină spălare pe mâini, e locul unde fiinta este descompusă în bucătele, ca în tablourile suprarealiste, de un nestiut chirurg al răului: „O verigă între picioare/Si la glezna mâinii“ („Galere”); „Sumese mâneca si scoase/Două mâini cu pulpele groase” („La popice”).
În „Flori de mucigai”, scenele tari sunt permise, fiindcă ne aflăm într-o lume infernală: dansul exhibitionist al Radei, „Si-a dezvelit sărind/Bujorul negru si fetia/Parcă s-a deschis si s-a închis cutia/Unui giuvaer de sânge“ („Rada”), alternează cu imaginea mortilor aflati în pragul descompunerii, cu gura plină de mucegai: „Cu totii-s în pieile goale,/Au bube cleioase pe sale,/Noroaie de sânge pe piept si picioare,/A mortii atroce si grea impudoare,/Dezvăluie cinic ce vor,/În viată, organele lor” („Dimineată”). Chipul de efeb din „Fătălăul“ este descris cu simpatie, imprecatia folosită fiind o familiaritate desprinsă din limbajul hotilor. Impresia de noapte valpurgică, de Sabat, a „Florilor de mucigai“ este de necontestat: asistăm la chinurile cărnii păcătoase, sfârsite invariabil în spatiul strâmt al morgii. Bolgia dantescă a oamenilor, chipurile infernale ale condamnatilor transformă pământul într-un infern al biologicului supus degradării extreme, chinului pe scara eternă a neîmplinirii. Pentru personajele normale, închisoarea, spatiul închis, reprezintă elemente premergătoare ale mortii, în care mai pâlpâie erosul, adaptat la universul închis: „Cu tunetul se prăbusiră si norii/În încăperea universului închis…/Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –/Nedespărtit - în bolti”. Iubirea aici nu are durată, fiind supusă clipei, destrămării imediate, potrivit principiului panta rhei: „Iubirea noastră a murit aici/Tu frunză cazi, tu frunză te ridici“ („Oseminte pierdute”).
Pe această pantă cosmică a deriziunii umane, în care divinitatea nu se mai arată de mult timp, Arghezi construieste toposuri ale eludării destinului: universul domestic, lumea boabei si a fărâmei, poezia jocului, motivul erotic, într-un spatiu edenic inventat în plan terestru. „Creion II”, „Logodnă”, „Căsnicie“ arată abandonarea omului în universul domestic, al bucuriilor de scurtă durată, unde celebrarea iubirii este aproape mistică, paroxistică, urmând ritualuri vechi. Câteodată, în poezia erotică argheziană răzbat note simboliste: femeia este privită din perspectiva eternitătii, în „Amantă totdeauna, nevastă niciodată”. Panteismul, figurat în poeziile în care caută cu disperare divinitatea în preajmă, în grădină, există si în versurile erotice: fiinta feminină este chtonizată, devine teren fertil: „Vrei tu să fii pământul meu,/Cu semănături, cu vii, cu elesteu,/Cu pădure, cu izvoare, cu jivini?”, iar primirea miresei se face fără un ceremonial fastuos, într-un tărâm neindustrializat, bucolic, ea devenind crisalidă, prinsă de răsuflarea rece a gerului: „Vino să te ascund în trestii si papuri/Pân-or sosi hainele din cufere si dulapuri,/Pantofii înalti/Cu care să te-ncalti,/Ciorapii din sticlă de mătasă,/Horbota moale, cămesile fumurii de acasă./Mâinile vor să te-mbrace/În aromate, calde promoroace” („Mireasa”, în „Cărticică de seară”).
Într-o lume demitizată, domesticul si ludicul nedivin substituie marile aspiratii, setea de absolut din „Psalmi”, devenind componente ale unei atmosfere dezesentializate, unde disperarea se disimulează în factor de resemnare. O lume în care animalierul, cotidianul sunt ierarhizate pe nenumăratele trepte ale neîmplinirii nu poate fi decât una naturalistă: lucrurile sunt analizate din perspectiva omului de stiintă lipsit de imaginatie, prea coplesit de teoria monadelor leibniziene. Psihicul, stăpânit de o asemenea avalansă a „cunoasterii depline”, devine monoton, supus tribulatiilor unei realităti minore. „Micsorată, subtiată si nepipăită“ („Cuvânt”), viata ce se perindă prin fata noastră este alcătuită din mărunte fragmente („câteva crâmpeie”, „o tandără de curcubeie”, „nitică scamă de zare”, „pulberi de fum”), din „firimituri de vieti”. În „Cărticica de seară”, lumea se transformă în una animalieră, supusă îmbătrânirii, prin opozitie cu bolta cerească; versurile rămân ambigue, casele devin cotete, iar destinul oamenilor este echivalent cu cel al păsărilor: „Si pe când îmbătrâneste,/Lumea, jos, printre cotete,/Într-o nouă tinerete,/Zilnic cerul se sporeste“ („Miez de noapte”). Lumea banalizată, fără evenimente noi, seamănă cu aceea din romanele sud-americane, „Toamna patriarhului“ de pildă, al lui Gabriel Garcia Marquez, în care dictatorul, stăpânul lumii terestre, sfârseste într-un palat inundat de păsări domestice.
Expulzat din adevăratul univers, unde energia vietii este eternă, scriitorul se refugiază în lumea jucăriilor, nu lipsită de farmec, dar fără inconstienta adevăratilor copii, ci având reminiscenta gustului amar al vietii: „Toate cele mari si vii/Sunt făcute jucării/Si-au trecut prin făcătură/Nouă în miniatură“ („Parada”). În „De-a v-ati ascuns”, însăsi moartea devine un joc, la care participă întreaga familie, într-o comuniune funestă, la fel cum toti îsi împărtăsesc viata: „Se joacă în doi, în trei,/În câti vrei”. Avatarurile mortii apar nefiresti, prin transformarea ei în ritual ludic: „O să mă culc la pământ,/O să stau fără cuvânt,/De pildă, lângă copac”. Fată de acest eveniment egalizator al destinelor individuale, totul devine absurd, lipsit de importantă. Sensul absurdului este împins la maximum în „Tablete din tara de Kuty”, în care profesorii verifică, folosind un ciudat abac, cele câteva mii de puncte ale stiintei nestiintei, pe care elevii trebuie să le stie, sau în „Cimitirul Buna-Vestire”, unde mortii învie si lumea intră în degringoladă, pentru că evenimentul are loc înainte de termenul preconizat. În acest fel, cercul existentei se poate închide oricând, Apocalipsul venind pe neasteptate, din tenebrele noptii, ca un dezastru teluric: „Ce noapte groasă, ce noapte grea!/A bătut în fundul lumii cineva…/Cine umblă fără lumină,/Fără lună, fără lumânare/Si s-a lovit de pomii din grădină?/…/Si Grivei s-a învârtit în bot/Si a căzut…“ („Duhovnicească”).
Există astfel, în universul poetic arghezian, o simetrie tematică si expresivă care închide, într-o perfectiune de sferă, căile, căutările si nelinistile fiintei umane. Degradarea, îmbătrânirea pământului, vine de undeva, de sus, dinspre Paradis: îngerii suferă de urât, o dată cu ei si lumea decade, apele devin impure: „Apele negre duc sub cerul cald/Nămoluri grele, fierte, de asfalt”, iar pe trupul imaculat al îngerului apare „o bubă pământească”, conferindu-i destin terestru. Omul este „un dieu tombé qui se souvient des cieux”. În această lume predestinată, singurul punct de sprijin rămâne, în urma poetului, opera, creatia artistică: „Nu-ti voi lăsa drept bunuri după moarte/Decât un nume adunat pe o carte“ („Testament”), cu truda si istoria ei, cu acei ani sumbri si răzvrătiti în care s-a produs metamorfoza demiurgică: sapa si brazda s-au prefăcut, printr-o stranie vrajă, în condei si călimară. Pantei coborâtoare a destinului uman, de la paradiziac la terestru si uneori la infern, Arghezi îi opune elanul creator, ascendent, al sudorii „muncii sutelor de ani”, al lantului nesfârsit de strămosi. Manuscrisul trebuie citit cu grijă, ca unul dintre acele magice pergamente ale originilor, oricând putându-se declansa forte de apărare, obscure, înmagazinate, ascunse în adâncuri, căci acolo „Zace mânia bunilor mei”. Este Biblia unui nou univers, imaginar, pe care Arghezi îl lasă, ca testament, posteritătii.
HADRIAN SOARE
