Nu credeam să-nvăt a muri vreodată...
Când voi întelege
că a murit Nichita?
Nu a murit Nichita. Nu pot să cred că a murit. Nu-mi dau seama. Plâng o dată cu aceia care îl plâng, mă opresc apoi, vorbesc normal. Am vorbit cu el deseori despre moarte. Nu se temea. Nu se temea de nimic. Se făcea uneori că se teme spre a-si păstra tandretea. Era atât de omenesc încât, uneori, puteai să uiti de el. Acum sunt printre cei multi care îl iubesc. Durerea noastră este una. Când se apleacă o pereche de ochi, îi iau celelalte din greutatea privirii. Dar cândva voi rămâne singur. Si atunci voi întelege.
Îti sărut mâna, părinte al nostru si al meu!
Aurelian Titu Dumitrescu
Text apărut în revista Luceafărul, 17 decembrie 1983, si preluat din
volumul lui Aurelian Titu Dumitrescu Viata la zi, Editura Semne, Colectia Scoala de la Bucuresti, 2003
EL dăinuie ca un singular poem...
A vorbi despre Nichita Stănescu si opera lui este ca si cum te-ai încumeta să speli un munte sau un ocean, ca si cum ai vrea să povestesti ce-ai auzit ascultând la urechea lumii, ca si cum ai îndrăzni să inventezi o nouă unitate de măsură, incapabilă însă de a-l cântări, ca si cum ti-ai devasta propriul suflet căutând limanul dintre idei si sentimente.
„Nu credeam să-nvăt a muri vreodată“, versul atât de sfânt lui, este, de fapt, strigătul unui învingător care, ca si ilustrul său înaintas, va dăinui întru eternitate pe fruntea înaltă si luminoasă a cerului poeziei si iubirii.
Locuind, respirând si trudind pe câmpia limbii române, EL a fost cutreierat, bântuit si frământat de toate cuvintele limbii noastre, care l-au arat ca pe un ogor fertil, i-au săpat santuri adânci de strigăt, l-au mistuit, l-au ars făcându-l să plece atât de repede.
Patima Eminescului l-a doborât, lăsându-l înscris prin ordin de zi, dar mai ales prin ordin de moarte eternă, înfăsurat în drapelul limbii noastre române pe care a slujit-o întru bucuria sufletelor noastre, întru lumina vie a frumosului, întru slăvirea vesnicirii pământului românesc.
Datele biografice sunt de prisos atunci când vorbesti despre un fluviu purtându-si apele în marele ocean al universalitătii, când vorbesti despre un fulger neîntrerupt iluminând drumul păsărilor ce vin si vor veni mereu...
Numele si prenumele: Nichita Hristea Stănescu.
Data nasterii: nu s-a născut, fiindcă dacă s-ar fi născut ar fi trebuit să moară si EL nu a murit!
Locul nasterii: limba română.
Domiciliul: cuvintele si necuvintele.
Ocupatia: POEZIA.
Acesta este poetul plecat dintre noi, cei încă bolnavi de sănătate, cei încă bolnavi de altceva, poetul urcat pe o caravelă albă să descopere sensurile nemaicunoscute ale cuvântului, să descopere teritoriile de dincolo de sufletele noastre, poetul magician care, cu bagheta versului, a demolat ziduri care ascundeau alte universuri poetice, necunoscute încă.
EL a creat surse miraculoase pentru o nouă poezie fiind însăsi o permanentă si neobosită stare poetică, întrevăzând alte lumi poetice, o stare înaltă si vie.
N-a fost doar unul dintre cei mai harnici si împătimiti muncitori care se pot întâlni într-o viată, ci a muncit din răsputeri pentru poezie, pentru cuvânt, pentru necuvânt, pentru iubire si din iubire.
Poezia lui a fost, este si va fi o matematică superioară a gândului, o răstălmăcire a sensurilor, o transformare a curbelor geometrice, o geneză a simbolurilor, un punct determinat de intersectia a două linii esentiale: ideea si sentimentul.
EL a săpat în pământul, atunci încă arid al poeziei, un canal pe care să alunece carenele îndrăznete ale poeziei ce va urma, un canal de legătură a două oceane ale spiritului omenesc: luciditatea si măretia.
De pe istmul în care si-a săpat canalul, EL a văzut primul, precum Balboa, cele două oceane care trebuia să-si unească apele prin forta destinului celui ales să împlinească această grandioasă operă de spirit si inimă.
Poezia lui înseamnă atât limbă, o limbă în care rafinamentele si redescoperirile, si reînnoirile, si inventiile, si alcătuirile, si aliajele de cuvinte sunt de o originalitate si de o fortă aproape tiranice prin surpriză, farmec, putere de posesiune si cotropire, cât si gândire poetică, o gândire profundă si elegantă, discretă si proclamată sugerat, rezolvată, dar si păstrată într-o zonă de mister care i se cuvine poeziei.
EL a fost o inventie neasteptată a naturii, aparitia sa, un act de multă vreme amânat, izbucnind triumfător la suprafată sub puterea unei extraordinare presiuni subpământene, care devenise de nesuportat si îsi impusese dreptul la întrupare, dreptul la manifestare, dreptul la timp.
Fiinta întreagă a poetului avea dreptul să ardă cu ultima intensitate si să se consume în ritm nebănuit de alert, istovitoare.
Poetul se inventa pe sine în fiecare clipă a vietii sale, neobosit si mereu altfel, cheltuindu-si rezervele, harurile, darurile...
EL nu a făcut altceva decât poezie, redefinind-o, lucrând-o, dăruindu-ne-o în forma si adevărul ei de minune a lumii. Si aceasta a făcut-o pentru noi, pentru cele douăzeci si unu de grame ale noastre care ne vor iesi lipsă fiecăruia la cântărirea după trecerea vadului de fum.
„Poezia nu este lacrimă, e însăsi plânsul“, iată nemaiîntâlnita viziune asupra poeziei avută de cel care ne-a învătat să stim a iubi, să stim a ierta; să deschidem întâi bratele pentru îmbrătisare (căci pentru aceasta ne-au fost mai întâi dăruite), să fim buni si toleranti, să fim ai acestui pământ numit România, să fim întelepti si răbdători, căci si mâine va răsări soarele vointei si credintei noastre de a trăi.
În opera lui, de la Sensul iubirii la Noduri si semne, trecând prin toate cele 16 volume publicate, fiecare cuvânt al său, chiar azvârlit în obrazul alb al hârtiei, fiecare sfărâmătură de vers, fiecare aschie de gând poartă semnul unei colosale tensiuni existentiale.
EL a sărutat călcâiul vulnerabil al cuvântului si acesta a început să schioapete strivindu-i sărutul si iscând o învolburare de sensuri nemaiîntâlnite până atunci.
Iubirea l-a muscat de fată, quadriga lui Eminescu i-a suierat pe câmpia secundelor sale, iar lancea albastră a privirii lui s-a înfipt într-un copac al strigătului si al iubirii.
Marile lui aripi de albatros, obosite de furtunile prin care au trecut, de înăltimile la care îl purtaseră, l-au dus pe un tărâm unde va rămâne alături de cele mai ilustre umbre ale poeziei, acolo unde sunt putini cei cărora le este dat să ajungă.
Suntem locuiti de EL, EL ce nu e încă amintire si nici nu va să fie în curând. EL, prietenul, poetul fără amurg, autor de zeiască vorbire poetică si făuritor de orgi prin care trece parcă muzica unui sânge ce nu se poate coagula.
În măretia frigului pe care ne-a lăsat-o plecarea lui ne rămâne numai dorul, nemărginitul dor de Nichita, cel care a fost om o viată si va rămâne poet o moarte.
EL dăinuie ca un singular poem încununat de un fulger neîntrerupt, un înger strangulat de propria sa aureolă, o lumină interioară devastată de harul geniului.
Condeiul său era dalta, iar hârtia - marmură si asa va rămâne, o pată de sânge care vorbeste, un rosu vertical, împletit din mii de noduri si semne descifrabile numai de cei care gândesc cu sufletul, de cei care înteleg cuvântul ca un mesager al unei nemaivăzute lumi care este adevărata POEZIE.
Datorită LUI, deslusim în citirea de fulgere vesnicia din timpul de dincolo de viată al zeilor si în citirea de EL, vesnicia din viata de dincolo de trup a cuvântului.
Să cităm pe unul dintre confratii săi care-i scria, după momentul surpării în nemurire: „Tu, care-i auzeai în somn pe nenăscutii câini, pe nenăscutii oameni cum îi latră, prefă-te că nu stii că ai murit si întoarce-te la masă, căci mi-e dor să te-auzim plesnind cuvântul în moalele capului, tu, cel mai dat în Paste dintre noi“ sau vorbele ce s-au zis la moartea Luceafărului: „Poetul mort cu pulbere-l acoperim si stăm mirati si rusinati că noi trăim“.
Nicolae BADI
2 aprilie 1987
