La Stolnici, în copilãrie (XII)
În vacante prin Bucuresti (2)
Când veneam din linistea ruralã de la Stolnici, ceea ce ne izbea în primul rând era gãlãgia orasului, e drept, diferitã de cea de astãzi.
Pe fondul uruitului motoarelor masinilor epocii si al tropotului cailor birjelor pe caldarâm se suprapunea „simfonia“ asurzitoare, agresivã a claxoanelor automobilelor si a goarnelor cu parã de cauciuc ce mai erau folosite de unii soferi mai traditionalisti. Nu exista nici o reglementare si de la 5 dimineata pânã târziu dupã miezul noptii sunau si rãsunau aceste semnalizãri sonore.
La acestea se adãugau strigãtele vânzãtorilor ambulanti, care astãzi au dispãrut. Prin anii ’20-’30, oltenii cu cobilitele lor îti aduceau la usa casei zarzavaturi, legume si fructe; iaurgiii veneau cu lãditele lor colorate pline cu borcane cu un iaurt de oaie ce-l puteai tãia cu cutitul; bragagiii purtau în spate niste recipiente de alamã de facturã orientalã din care-ti vãrsau braga, astãzi uitatã; cosarii negri cu nelipsitul lor pãmãtuf îsi ofereau serviciile, ca si gãzarii care circulau cu bidoane de petrol (gaz) sau cãrbunarii ce îti ofereau cãrbuni în cosuri. Mai erau si vestitele lãptãrese care, cu saretele lor cu un cal, cãrau zilnic bidoane cu lapte sau smântânã si butoaie cu unt. Toti acestia aveau strigãturile lor codificate devenite clasice, despre care nimeni nu mai stie, desi sunt pomenite în dictionarul lui Candrea si Adamescu.
Pe stradã mai gãseai, pe lângã cersetori, florãresele cu cosurile lor pline de flori si fustele lor colorate, în special în Piata Brãtianu (astãzi Piata Universitãtii) si în vestita Piatã de flori din spatele Hanului lui Manuc, pe atunci transformat în Hotel Dacia; flasnetarii care pe la intersectiile principale îsi revãrsau melodiile, în timp ce un papagal îti oferea câte un bilet pe care gãseai o indicatie vagã despre viitor; lampagiii care în zorii zilei si la apusul soarelui treceau cu tevile lor lungi si subtiri cu care stingeau sau aprindeau becurile cu gaz aerian din lampadarele elegante de fontã în stil victorian care erau în lungul strãzilor si în piete; erau, bineînteles, si cei care, ca si astãzi, cu cãrutele lor strângeau fiare si haine vechi. Lipseau însã copiii strãzii, cãci pe vremurile acelea mamele, oricât de prãpãdite ar fi fost, nu-si pãrãseau copiii; de asemenea, lipseau si sirenele masinilor de politie, de salvare sau ale pompierilor. Acestia foloseau un clopot special al cãrui sunet speria cetãtenii.
Cei mai gãlãgiosi vânzãtori ambulanti erau cei de jurnale. De obicei, erau niste tigãnusi desculti, care alergau pe trotuare sau pe mijlocul strãzilor urlând cât îi tinea gura: Universul, Dimineata, Adevãrul, Curentul etc. Când era câte o editie specialã scoasã pentru un eveniment deosebit, un accident grav, o demisie din guvern, un scandal - ca în cazul afacerii Skoda - atunci strigãtele vânzãtorilor de ziare dominau simfonia claxoanelor.
Acesti mici vânzãtori anuntau adesea în forme lapidare si stirile principale: „mare accident de tren pe Valea Prahovei; incendiu groaznic în Bucurestii Noi; scandal la Camerã; M.S. Regele pregãteste demiterea Guvernului“ etc. etc. Uneori, aceste strigãturi erau formulate în versuri ca în cazul celebrului proces al lui Ciulei: „Doi lei
Tita si Ciulei!“
Acest proces a fost cel mai mare scandal pe care mi-l amintesc. Ciulei era un om în jur de 50 de ani, cu o înfãtisare durã, extrem de bogat (generând invidia multora) si un inginer capabil, cu case mari la Bucuresti si la Sinaia. Trãia în mod discret cu o actritã de mâna a doua, dar foarte tânãrã si frumoasã, Tita Cristescu. Într-o bunã zi aceasta a fost gãsitã moartã de cãtre servitoarea ei, iar ancheta a arãtat cã era vorba de un asasinat cu cianurã de potasiu. Familia actritei a intentat un proces penal împotriva lui Ciulei, acuzându-l cã a decis sã o omoare pentru cã Tita voia sã-l pãrãseascã. Date fiind pozitia socialã a asasinului prezumtiv si frumusetea victimei, scandalul a fost imens. Presa l-a amplificat potrivit obiceiului; publicul s-a împãrtit în douã tabere, iar sala curtii cu jurati se umplea pânã la refuz ori de câte ori procesul era pe rol. Cu totii urmãreau în ziare declaratiile martorilor, în special ale servitoarei, si pledoariile avocatilor. Ciulei a fost apãrat în mod strãlucit de Istrate Micescu si a obtinut achitarea, fãrã însã sã scape radical de umbra acuzãrii respective, cãci asasinul nu fusese gãsit. Mi-aduc aminte cã urcam la Sinaia pe Furnica si, trecând pe lângã gardul de zid al Vilei Ciulei, cu toti îl priveam cu emotii, având în minte ideea cã dincolo de el trãieste nepedepsit un criminal.
La multi ani dupã aceea, o tânãrã din Timisoara a descoperit cã servitoarea ei încearcã sã o omoare cu arsenic. Mare a fost surpriza când s-a aflat cã era fosta servitoare a Titei Cristescu. Pânã la urmã criminala a recunoscut asasinarea actritei si încã un omor si mai vechi la Iasi. Numai atunci bietul Ciulei a scãpat definitiv.
Pe strãzile Bucurestilor, agentii de circulatie, în uniforme elegante precum cele de ofiteri, erau rari. Îi vedeai câteodatã ordonând traficul intersectiei, unde evident cã nu existau semafoare. Pe la începutul anilor ’30 au apãrut niste semnalizatoare sub forma unei sãgeti orizontale asezate în vârful unui suport vertical înfipt în caldarâm, care era rãsucitã cu mâna. Mi-aduc aminte câtã vâlvã a fãcut în presã instalarea primului semnalizator la intersectia dintre Calea Victoriei si bulevardul Elisabeta în fata Cercului Militar si a Librãriei Alcalay. Spre surprinderea tuturor, pânã prin anii ’40, acest semafor era manipulat de un sergent de circulatie surdomut, care s-a dovedit a fi unul dintre cei mai eficienti din Bucuresti.
Toatã aceastã mecanicã a strãzilor, cu pietoni, vehicule, agenti de circulatie si vânzãtori ambulanti, se întrerupea pentru câteva ceasuri noaptea, dupã orele 2-3.
De douã ori pe zi, la prânz si seara, se schimba garda la Palatul Regal. Atunci Calea Victoriei era strãbãtutã de soldati cu steagul în frunte si cu gornistii ce suflau cu energie si adunau lumea sã asiste la ritualul respectiv, destul de complicat, dar infinit mai simplu decât cel al schimbãrii gãrzii care si astãzi se face la Buckingham Palace la Londra. Evident cã acest spectacol ne distra.
Cum veneam de la Stolnici ne odihneam putin si apoi, cu o birjã, porneam prin oras. În general primul drum îl fãceam coborând pe Calea Victoriei pânã la marele magazin Galeries Lafayette, care fusese construit în stil art nouveau parizian si imita marele magazin cu acelasi nume din capitala francezã. Fusese ridicat în locul vestitei librãrii, papetãrii si legãtorii de cãrti Socec, de cãtre proprietarul acesteia, un domn Schwartz, extrem de simpatic, pe care multi ani l-am întâlnit pe hipodromul Jokey-Clubului Bãneasa, unde îsi alerga caii. Galeriile Lafayette, care au fost primul mare magazin universal modern - ceea ce francezii numesc grande surface - din România, au fost lansate cu o publicitate extraordinarã. Ziarele, revistele, radioul, cinematografele erau pline cu anunturi publicitare, iar pe strãzi afisele se însirau pretutindeni. Chiar si Cãile Ferate îi fãceau o reclamã nemaiîntâlnitã. Astfel, când intrai cu trenul în Bucuresti, tot parapetul din stânga, de la Chitila pânã în Gara de Nord, era acoperit cu afisele faimoaselor galerii, astãzi ocupate de Magazinul Victoria de lângã Politia Capitalei, în fata Bisericii Zlãtarilor.
Galeriile Lafayette erau pentru noi o adevãratã institutie, cu vitrinele sale strãlucitoare, cu interioarele luxoase pardosite cu marmurã, cu etalãrile de mãrfuri ispititoare, cu lampadarele intens iluminate si cu personalul amabil, zâmbitor (nu ca astãzi, mitocãnesc si îmbufnat). Ne amuza si liftul, în care intrau peste zece persoane, pânã când o tragedie ne-a fãcut sã-i preferãm scãrile. Un copil neastâmpãrat si curios si-a bãgat capul printre gratii în cusca liftului, unde cabina l-a smuls si sfãrâmat. Ulterior, magazinul a trebuit sã închidã cu panouri de cristal cusca respectivã.
Cum era si firesc, atractia principalã era raionul de jucãrii care ne fascina prin diversitatea si bogãtia lui. Jucãrii de plastic nu existau încã. Erau pãpusi cu capete splendide de portelan sau mai obisnuite de celuloid, erau masini minituarizate din metal, soldati de plumb sau mucava în uniforme si cu armamentul necesar. Erau trenuri electrice de toate felurile, mingi, avioane de celuloid care zburau gratie unei elice ce se învârtea printr-un elastic rãsucit, lanterne magice cu imaginile necesare si chiar aparate de proiectat filme de scurtmetraj cu manivelele lor, era tot ceea ce fantezia unui copil al epocii îsi putea dori. Astãzi copiii sunt atrasi mai mult de jucãriile electronice care umplu raioanele de jucãrii, dar care atunci nici nu erau imaginate de cineva. Stilul jocurilor noilor generatii s-a schimbat radical sub impactul dezvoltãrii exuberante a informatiei.
Desigur cã ne atrãgeau si cinematografele. Nu ne era îngãduit sã mergem decât la cele din centru. Astfel, pe Calea Victoriei, unde este Teatrul de Pãpusi, în fata Palatului Telefoanelor, era Cinematograful Select si mai era unul mic, subteran, pe strada Franklin (în dreapta Ateneului Român). Cele mai multe cinematografe erau pe bulevardul Elisabeta, începând cu ARPA din clãdirea Cercului Militar, de unde se însirau pânã la Berãria Gambrinus (astãzi atât de jalnic pãrãsitã). Cele mai luxoase erau Capitol si Regal.
Sãlile erau curate, scaunele confortabile, în fata fiecãrui scaun era o cutie de metal de unde, în schimbul unei monede, puteai obtine o bomboanã, iar personalul în uniforme sobre, înarmat cu mici lanterne electrice, te îndemna cu amabilitate (e drept, în schimbul nelipsitului bacsis). Si acum mi-aduc aminte de primul film vãzut, Negustorul din Bagdad. Printre filmele pe care nu le-am uitat sunt cele turnate la Keystone cu Charlie Chaplin, Harold Lloyd, Buster Keaton sau Mack Sennet, de un comic irezistibil si cu improvizatii surprinzãtor de spontane. Mai erau si filme de groazã, care astãzi par puerile, ca Dracula, cu Bela Lugosi, Frankenstein, cu Boris Karloff, sau Nosferatu, în regia lui Murnau. Îmi amintesc si de unele filme serioase ca Potemkin al lui Eisenstein, Metropolis al lui Fr. Lang sau Cutia Pandorei al lui G. Pabst, ca si de actori mari ca Mary Pickford, Greta Garbo, Gloria Swanson, Ramon Novaro, Rudolf Valentino s.a., astãzi uitati. Erau si filme documentare, ca Patimile lui Iisus, Napoleon, care tinea ore întregi, ca si vestitul Nanook, ce a dus în atentia lumii problema eschimosilor.
Am trãit emergenta Hollywoodului cu filmele muzicale ale lui Jeannette McDonald, cu dansurile lui Fred Astaire si Ginger Rogers sau cu filmele politiste ale lui Edward G. Robinson, ca si aparitia marilor case de filme Pathe Natan, Gaumont, Goldwin-Mayer sau Warner Bros.
Cea mai mare revolutie a fost disparitia filmului mut care avea farmecul sãu, desi succesiunea scenelor se întrerupea prin afisarea textelor dialogurilor, ceea ce era deranjant. Dedesubtul ecranului, un pianist clãmpãnea folosind niste partituri clasificate pe subiecte (scene militare sau de groazã, scene sentimentale sau bãtãi s.a.m.d.).
Când proiectia filmului se termina, se fãcea o pauzã pânã la urmãtoarea, în care pe o micã scenã din fata ecranului se executa o micã reprezentatie de varieteu de 10-15 minute (actori comici, clovni, cântãreti, dansatori, scamatori etc.). La Capitol i-am vãzut pe Fratii Fratelini, clovni vestiti atunci în toatã Europa, si am asistat la debutul cuplului de comici muzicali Stroe si Vasilache, care ulterior au fãcut o carierã extraordinarã.
Aparitia filmului sonor a eliminat si pianistul, si micul spectacol din pauze. În schimb, a apãrut jurnalul cinematografic, ce reda în imagini evenimentele sãptãmânii (cel mai interesant era cel editat de Fox Movieton). Era prototipul a ceea ce vor deveni telejurnalele zilelor noastre. La acesta s-a adãugat ulterior si o completare tot de 10-15 minute de desene animate (cu celebrele filmulete cu Felix Cotoiul si Betty Boop si apoi capodopera lui Walt Disney Albã-ca-Zãpada si cei sapte pitici).
Mult mai târziu, pe la mijlocul anilor ’30, a apãrut filmul colorat, initial cu mâna si apoi prin noile tehnologii de fabricare a peliculelor. Mi-aduc aminte de unul dintre primele filme colorate. Era un film de groazã numit Mãsti de cearã. Trebuie sã recunosc cã aparitia filmului colorat a fost mult mai putin socantã decât aceea a filmului sonor.
Filmele epocii erau mult diferite de cele de azi, nu numai prin costume, tipul de coafurã sau machiaj, aspectul automobilelor, arhitectura sau muzica însotitoare. Tehnica fotografiei, cadrajul, efectele speciale, montajul erau altele. Jocul însusi era deosebit, mai putin natural si mult mai decent decât în zilele noastre. Ele aveau însã o poezie care încânta.
Cel mai mare succes îl aveau pentru generatia mea filmele cu o actritã-copil, Shirley Temple, când comice, când melodramatice. Mai târziu, acest copil-minune al peliculei a renuntat la cinematografie si s-a consacrat vietii politice. Am întâlnit-o prin anii ’70 la Bucuresti, unde a venit în cadrul unei comisii de studiere a unei boli neurologice (scleroza în plãci) cãreia i se dedicase.
