Daniela-Olguta Iordache
Pe Daniela-Olguta o stiu de la botezul ei si a crescut – s-ar putea spune – si sub privirile mele, în casa poetului Aurel Iordache din Gãesti, de a cãrui prietenie m-am bucurat si care m-a gãzduit de nenumãrate ori. Am multe motive sã cred cã o cunosc destul de bine, chiar în privinta evolutiei sale poetice, mai ales în punctul dramatic de smulgere de sub influenta paternã în cãutarea unei personalitãti creatoare, inconfundabile. Ceea ce a si reusit.
Dar surprizã: ultima sa carte, Urma de sânge, nu este de poezie. Suntem avertizati cã e vorba despre o culegere de povesti, snoave, legende si basme din Vlasca pe care le si comenteazã. În realitate, e mai mult o culegere de comentarii ilustrate cu material folcloric. Comentarii care, zicem noi, se ridicã aproape de nivelul pieselor din Mitologia româneascã, operã fundamentalã în acest domeniu, semnatã de Romulus Vulcãnescu.
Vlasca. De ce Vlasca?
- Daniela, tu te-ai nãscut si trãiesti în Gãesti, ti-ai cules materialul din aceastã zonã. Dar orasul Gãesti, ca si localitãtile suburbane, se aflã în umbra dealurilor si de aici se vede lantul muntilor Bucegi. La numai o aruncãturã de bãt, Târgovistea, resedinta judetului Dâmbovita, si în vecinãtatea imediatã Muscelul si Argesul, strãvechi vetre de etnografie si folclor. Si ce lung e drumul pânã sã te pierzi în imensitatea câmpiei vlãscene...
- Dar în Gãesti mai pot fi gãsiti niste copaci seculari, rãmasi din vechiul codru al Vlãsiei, iar localitatea, deloc anonimã în evul mediu, a ajuns resedintã a Isprãvnicatului de Vlasca, dupã 1417, când Giurgiu a devenit raia turceascã. Este adevãrat cã târgul a ajuns si resedintã a judetului Dâmbovita, dupã arderea Târgovistei, la 1737. Dar nici situarea geograficã, nici cea administrativã nu se suprapun peste aria etnograficã si folcloricã.
- Însã atât profesorul Aurel Iordache, tatãl tãu (vezi monografia Gãesti - 500), cât si împãtimitul cercetãtor Ion Negoiescu credeau cã elementele folclorice vlãscene depistate în aceastã zonã sunt interpolate datoritã istoriei zbuciumate a târgului si vânzolelii de populatii…
- Principalul argument sustinut si de profesorul Aurel Iordache era de ordin istoric. Privind lucrurile mai atent, constatãm însã cã rareori evenimentele istorice de acest fel au pãtruns atât de adânc în modul de a fi al unei populatii pentru a avea darul de a modifica fondul ei de traditii, mai ales dacã acesta s-a nãscut in illo tempore. Nici ocuparea unei zone pentru 100-200 de ani de cãtre alte neamuri sau imperii n-a putut afecta vreodatã fondul de adâncime al unei etnii, deoarece pentru aceasta un astfel de interval nu reprezintã decât un vag ieri.
- Dar chiar se revarsã Vlasca peste hotarele Dâmbovitei?
- Denumirea vechii unitãti teritoriale Vlasca desemna partea sudicã a judetului Dâmbovita (plasa Gãesti), o parte din judetul Prahova, spre Ploiesti (vezi si localitatea Românesti, în antichitatea dacã Romula), si se întindea cãtre sud, dincolo de Neajlov (cu afluentul lui cu indicã rezonantã, Calcuta), pânã la Dunãre (Giurgiu), neocolind rãmãsitele codrului Vlãsiei, situate la nord de Bucuresti, vezi si Gesta Hungarorum, unde apar denumirile de Blasii si Blahus pentru vlahii si vlah, dar si Balisca (tracic) pentru Vlasca sau Blis (pentru Vlãsia).
- Izvoare livresti si traditionale… Dispunem, cumva, si de argumente arheologice?
- Zona îngloba atât asezarea de la Cãscioarele, cât si pe aceea de la Geangoiesti-Ungureni (lângã Cornesti), Dâmbovita, unde cercetãtorii au efectuat o serie de „sãpãturi de salvare” în 1960.
Ei au descoperit atunci o mare cantitate de material arheologic reprezentativ pentru perioada neoliticului târziu (vezi cultura Gumelnita) constând din statuete feminine apartinând cultului Zeitei Mamã si care, dupã modul de executie al strãvechiului ritual (pozitia bratelor), rochia „clos” si chipul cu nas acvilin (cioc de pasãre), apartin neîndoielnic triburilor cultivatoare de cereale si crescãtoare de animale din regiunile Mediteranei orientale (Creta) si ale Asiei anterioare (Anatolia), marcând arheologic prima migratie sud-nord. Vestigiile mai atestã si sincretismul greco-oriental (sau traco-mediteraneano-prearian) care s-a produs aici prin contactul acestor valuri de contramigratie cu populatia localã si indo-prearianã.
- Însã nici Cãscioarele si nici Geangoiesti-Ungureni nu-si dau mâna cu vechiul târg al Gãestilor…
- Tinutul în care se aflã Gãestii si câteva localitãti suburbane lui ca Gura Foii si Catanele sau apropiate, Pãtroaia si Cobia, reprezintã partea cea mai înaintatã a acestei zone cãtre inima Munteniei. Situarea prielnicã pe o câmpie înaltã strãbãtutã de ape, Potopul, Argesul, Izvorul, Clocoticiul si Rãstoaca, l-a fãcut sã fie nu numai martorul culturii Gumelnita atestate si la Ionesti si Mãtãsaru, ci si al Culturii de prund de la Ionesti, cu mult mai veche (pentru prima se acceptã datarea 2700-1900 î.d.Hr.).
- Ce noutãti ne mai aduc sãpãturile „de salvare” din 1960?
- Dacã ne oprim putin asupra acestei ultime realitãti arheologice, ne situãm temporal chiar în momentul trecerii pe aici a goto-sarmatilor si a vizigotilor, populatii germanice dislocate de pe Vistula si împinse spre alte tinuturi europene de cãtre primele cete turanice, în spetã hunii. Dupã Mircea Eliade, populatiile germanice ar fi stationat în aceste locuri aproape 100 de ani. Arheologii sustin însã cã bãstinasii de la Dunãrea de Jos s-au afirmat în schimb în cadrul unei culturi bogat reprezentate în Muntenia începând cu dominatia politicã a hunilor si pânã la pãtrunderea slavilor. Este vorba despre complexul cultural Ipotesti-Ciurelu-Cândesti, care include si zona noastrã, datat în secolele V-VII d.Hr.
Ritualul erotic al gevrelei
- În satul Morteni, situat la 11 km de Gãesti, are loc un ritual, la sfârsitul sãrbãtorilor de iarnã, care nu se mai întâlneste în nici o altã parte. Geneza lui sã fie, oare, strict localã?
- Este vorba, de exemplu, despre cultul special al lui Ion (fiul lui Apollo si întemeietorul neamului ionienilor asezati în peninsula balcanicã în epoca bronzului si veniti dinspre Asia Micã), întãrit de cultul Sfântului Ion, exilat si el tot în Grecia. Acesta s-a combinat cu un mai vechi ritual erotic si de purificare asimilat la rândul sãu de riturile initiatice ale celor 12 zile faste dintre ani, cultivate cu predilectie de cãtre romani.
- Ce pregãtiri se fac pentru acest eveniment?
- Ritualul erotic al gevrelei (sau geavrelei, dupã pronuntia localnicilor) are loc de Boboteazã, când flãcãii celor patru cãtune ce alcãtuiesc asezarea se constituie în patru cete initiatice. Ca-n viata tribalã, acestia îsi pãrãsesc casele si trãiesc în locuinta unui bãtrân (vezi fosta casã initiaticã si bãtrânul Saman initiator), unde vor sta pânã la terminarea evenimentului ritualic.
- Si cum se desfãsoarã el?
- Flãcãii strâng geavrelele (batiste de pânzã sau mãtase brodate de fetele de mãritat) si le purificã prin stropirea cu apã si busuioc. Acestea devin astfel obiecte ritualice. Ritualitatea geavrelelor este contagioasã, ea transmitându-se si prãjinii de 12-14 metri de care se leagã si care, împodobitã în vârf cu o cruce si nelipsita chitã de busuioc, se transformã într-un „steag ritualic”. Din acest moment sãrirea prãjinii sau ruperea ei aduce mare ghinion, ba chiar moartea celui care n-a respectat cu strictete ritul.
În zorii zilei de Boboteazã, flãcãii pornesc spre centrul satului purtând în întrecere steagurile lor. Cei care ajung primii se bucurã de un prestigiu mai mare, fiind primiti cu mare entuziasm de cãtre sãteni.
Preotul sfinteste nu numai apa (agheasma), ci si steagurile ce vor fi „consacrate” prin ridicare spre cer si strigãte de „hãp, hãp”. Apoi ele se vor întoarce în triumf în cãtune si vor trece pe la casele tuturor Ionilor asezãrii.
Obiceiul se suprapune astfel complexului ritualic comun al Bobotezei, care se desfãsoarã totusi a doua zi.
Dupã „investire” si „consacrare”, geavrelele sunt înapoiate fetelor. Din acest moment ele vor beneficia de noroc în dragoste, de admiratia flãcãilor la horã, de un mãritis rapid si de fecunditate în cãsnicie. Dacã vreunul dintre flãcãi pãstreazã geavreaua, el se considerã deja alesul fetei care a brodat-o.
- Sper ca nu toate obiceiurile de pe aici sã-si aibã rãdãcinile în alte zone, în alte timpuri.
- Dintr-o epocã la fel de veche, dar, de data asta, din viata tribalã a localnicilor, se pãstreazã si obiceiul vlãscean al alegerii „suratei” sau „vãrului de oalã”. Obiceiul are loc în timpul Mosilor de varã, ceremonialul fiind patronat de însisi „mosii” (mortii) neamului ale cãror spirite se întorc în comunitate (vezi si dansurile sacre cu mãsti de animale). Tinerii fac schimb de ulcele de pãmânt pe deasupra unui vas cu apã neînceputã si rostesc de trei ori jurãmântul care îi va lega pe viatã:
- Tii, suratã (vere), pân’ la moarte?
- Tin, suratã (vere), pân’ la moarte!
Dupã jurãmânt, cei doi îsi vor spune „vere” si „suratã” pânã la sfârsitul vietii, comportându-se ca niste adevãrate rude (frati initiatici). Din strãvechiul fond indo-european s-au mai pãstrat obiceiuri ca Rusaliile, Joimãrita, Paparudele, Caloianul, Drãgaica, Marina, Strigarea peste sat, oratii si cântece ritualice de tot felul, vrãji, tabuizãri si descântece.
Cum se naste
un mit contemporan
- Dar care este pozitia pãstrãtorilor si transmitãtorilor de mituri? Sunt distantati? Le povestesc ca pe niste fapte strãine? Se implicã? Cred în ele?
- Generatia primilor povestitori cercetati aici s-a nãscut la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea si a trãit în plinã ritualitate, în sensul vechi, nemodificat al termenului. Din familia lor face parte si o anume Stana.
- Ce e cu ea?
- Cauza mortii timpurii a Stanei (la 20-21 de ani) a intrat în traditia localã ca un fenomen mistic: Stana a murit „luatã de Iele”. Un descântec de Iele, cules din familia Tãidãcioaiei, ale cãrui virtuti magice au fost, cu sigurantã, solicitate în cazul fetei, face o confuzie atât în formã, cât si în continut între Iele, zâne cu nume tabu, sfinte fecioare cu o fire rãzbunãtoare apartinând cultului zeitei Arthemis/Diana si duhurile rele mãrunte, producãtoare de boli a cãror diversitate trebuia cuprinsã în numãrul magic 99. Acomodarea descântecului la stratul crestin aduce în cult argintul ca element real de purificare si pe Maica Precista, menitã sã îmbuneze si sã lecuiascã.
Dar care sã fi fost motivul supãrãrii Ielelor? Ce a avut drept consecintã moartea Stanei (în realitate o parezã urmatã de paralizie si deces)?
Credinta, prezentã nu numai la români, se bazeazã pe convingerea cã orice încãlcare tabuisticã, de exemplu interdictia de a munci în cele trei zile de Rusalii, poate provoca „mâhnirea” fecioarelor si apoi rãzbunarea lor crudã.
- Si din toatã povestea n-a mai rãmas decât un descântec.
- Ba si povestea, si descântecul… descântec din care reproducem un fragment: „Stana, într-o sfântã zi de dimineatã, s-a sculat/Cu zor nerevãrsat, cu soarele nerãsãrit,/În cale-a plecat, cu 99 de sfinte Iele,/Surioare-Împãrãtese s-a-ntrunit,/Necãjite cã nu le-a multumit:/În suliti au luat-o,/Junghiuri, cutite, spuzeli, usturimi si mâncãrimi”.
Spun rudarii
basme tigãnesti?
- Dupã adnotãrile tale, multe basme le-ai cules dintr-o comunitate de rudari. Acest grup etnic are o anumitã caracteristicã ce îl deosebeste de restul populatiei tigãnesti sau rrome, cum o numim azi: nu cunoaste limba tigãneascã, este legatã de civilizatia lemnului, femeile conservã vechiul port popular (fote, ii, bete etc.). Pe acest temei s-a nãscut ipoteza cã ar putea fi vorba de spãrturi din triburile dacice, aduse în aceleasi conditii cu sãlasurile de robi tigani. Face luminã în treaba asta folclorul detinut de ei?
- La data contactelor mele ei trãiau încã în conditii arhaice: cãsute rãmase la stadiul de bordeie, neelectrificate, populatie formatã mai ales din nestiutori de carte care se ocupã si azi cu confectionarea obiectelor din lemn, linguri, copãi, cosuri si târne, fuse, ciururi, mãturi etc. Acestor îndeletniciri arhaice li se asociazã în chip natural povestitul cu toate functiile lui, dintre care primeazã cea de destindere, atât de necesarã îndelungatelor si migãloaselor munci artizanale.
- Ce elemente deosebite ai depistat în aceste povesti?
- Repertoriul povestitorilor nu este tigãnesc. Nu poate fi tãgãduitã preferinta rudarilor pentru elementele orientale. În basmele lor predominã nume ca Ismaim, Nicodim, Ghelbojanca, Ilizora, precum si pomenirea insistentã a unor toponime ca Dunãrea si Marea Neagrã. Elementele orientale nu par însã a proveni din altã parte decât din mediile românesti balcanice sud-dunãrene al cãror arhaism este mai bine conservat.
- Avem de a face cu douã straturi folclorice?
- Unul mai adaptat noilor realitãti istorico-sociale si religioase, comparabil cu cel argesean, si altul mult mai conservator si mai arhaic ce se intersecteazã arareori cu celãlalt, lãsându-se mai greu contaminat.
Primul strat preferã snoavele si povestirile cu caracter nuvelistic si moralizator, de influentã bizantinã, continând uneori si vechi texte indo-europene din Panciatantra sau O mie si una de nopti, povesti ce n-au suferit decât foarte usoare adaptãri. Al doilea strat contine rituri de initiere preagrare si prepastorale, elemente totemice si reprezentãri mei degrabã mediteraneene. Fãpturile malefice din primul strat sunt, de regulã, strigoii, Ielele, Ursitoarele si zmeii, pe când în cel de-al doilea strat predominã stafia, alimanul si fãpturile antropofage.
Opincile de fier
- Romulus Vulcãnescu nu are îndoieli despre originea unor mituri românesti care au putut sã strãbatã veacurile încã din substratul predacic, chiar din neolitic. Si este vorba, în primul rând, despre mitul fundamental al creatiei universului, de cãtre cele douã entitãti, antagonice, dar complementare, Fârtatul si Nefârtatul. Si întãreste o asemenea afirmatie cu o legendã culeasã din satul Ragu, aflat la distantã de o postã (circa 20 km) sud-est de Gãesti. De data aceasta, axa lumii nu mai este un copac în plinã vegetatie, ci un stâlp, cu un cap înfipt în fundul oceanului ancestral. Pe capul lui de sus Fârtatul plãmãdeste turtita-embrion al uscatului primordial. Mai putem evoca si alte motive de strãvechime a miturilor în zona dâmboviteanã?
- În basmul Ilizora si Omul pãmântului fata poartã opinci de fier. Nu mai putin de nouã perechi ca sã-i ajungã în urcusul muntelui în vârful cãruia se aflã captiv fratele sãu, pe care îl va si elibera.
- Se poate sã fi existat opinci în neolitic, însã epoca fierului este mai târzie…
- Dar altceva este important, vã rog sã mã urmãriti… Opincile de fier ale Ilizorei, de exemplu, s-au „istoricizat” prin descoperirea unei astfel de perechi de încãltãminte chiar în judetul Dâmbovita, în comuna Bãrbuletu, prin 1964. Chiar dacã cercetãtorii nu le atribuie opincilor gãsite o vechime atât de mare încât sã devanseze evul mediu, modul lor de confectionare, în schimb, este demn de un zeu al metalelor ca Hefaistos.
Pãstrând forma opincii dacice (secolul II d.Hr.), dar si pe aceea cu gurgui, traco-illirã (2500-3000 de ani î.d.Hr.), opincile gãsite sunt confectionate din plãci de metal sudate prin lovire la cald pentru a forma gurguiul. Partea din spate s-a crestat în patru pãrti si s-a îndoit, redându-i-se astfel plãcii de metal forma definitivã a opincii. În gãurile laterale (patru de fiecare parte) sunt prinse inele de metal pentru fixarea nojitelor de sfoarã sau piele, iar pe talpã li s-au fixat câte patru mâte (crampoane).
- O ultimã întrebare: crezi cã folclorul nostru va putea pãsi, cu opincile lui de fier sau de aur, în cultura Europei globalizate?
- Dumnezeu stie...
MARIN IONITÃ
