Anul III (37) l Nr. 26 (257) - Noiembrie 2003 - Revistã fondatã în anul 1966 - 15.000 lei
Din cuprins
Dreptul la memorie
• La Stolnici, în copilãrie
Acad. Constantin Bãlãceanu-Stolnici
• Sera de scriitori de pe Soseaua Kiseleff
Marin Ionitã
Philosophia Perennis
• Eminescu si filozofia modernã
Alexandru Boboc, membru corespondent al Academiei Române
Pagini de istorie literarã
• Vladimir Streinu la 20 de ani
Jean Dumitrascu
Poesis
Elena Marin
Allora Albulescu-Serp
Cezar Mazilu
Prozã
Ion Licã-Vulpesti
Cristian Melesteu
Permanenta modelelor
Critica românã de pânã astãzi (1966 - n.r.), fãrã exceptie, desi coloratã de felurimea temperamentalã a reprezentantilor ei, tine sã nu se depãrteze de fictiunile creatorilor si, privindu-le cea dintâi grupare posibilã, nici de specificitatea nationalã, pe care ele o exprimã fãrã sã stie. Bineînteles, dupã aceasta, criticul român contemporan cautã sã stabileascã, pe cât cu putintã mai exact, relatiile valorilor nationale cu ceea ce, de la Goethe, se cheamã spiritul timpului (Zeitgeist). Astfel, convingerea noastrã e cã orice literaturã se hrãneste deopotrivã din humusul natal si din variatiile, ca sã le zicem asa, meteorologice ale cerului european.
Cât despre literatura românã de azi si de oricând, ea îsi cunoaste bine aceastã îndoitã miscare generativã: nevoia, pe de o parte, a identitãtii ei nationale si, de altã parte, aceea, aparent contrarã, de contemporaneitate europeanã, de încadrare într-o unitate istoricã internationalã...
Experientele cele mai extravagante au fost totdeauna pânã la urmã factorii activi de reîmprospãtare ai clasicismului. Si puterea de a regenera formele creatiei firesti va fi cu atât mai efectualã cu cât se va întoarce de mai departe la expresia larg socialã a clasicismului. Asa devin modernistii de azi clasicii de mâine, dupã felul cum clasicii de azi au fost la timpul lor modernii de ieri.
Vladimir Streinu
(23 mai 1902, Teiu, Arges - 26 noiembrie 1970, Bucuresti)
LITERATURA - A PATRA NEPUTERE
Nu stau sã fac aici inventarul neputintelor culturii românesti în timpul originalei noastre tranzitii. Dar am ales literatura anume pentru cã a fost, într-adevãr, o fortã pe cât de temutã, pe atât de dãtãtoare de sperante.
Oricât ar pãrea de bizar, în timpul dictaturii comuniste literatura a fost o putere în stat nu numai declaratã si recunoscutã, nu numai prin activitate, ci, în primul rând, prin efectele sale. Nici o altã artã sau formã de culturã nu a servit atât de mult regimului. Dar, în acelasi timp, nici o altã artã sau altã formã de culturã nu a lucrat atât de mult, de profund, de insistent si de constant la erodarea autoritãtii si credibilitãtii sistemului. Fatã de aceste posibilitãti inepuizabile, cu caracter dual, ale literaturii puterea politicã a actionat în douã feluri: atractie sau neutralizare.
Aducându-si aminte de scriitori decembristi, de pasoptisti si de comunarzi, Lenin - care nu era chiar un cãpcãun smintit cu creierul ros de o boalã lueticã, asa cum ni-l înfãtiseazã azi o anumitã istoriografie, grãbitã sã sarã peste cal, ci, dimpotrivã, o inteligentã diabolicã - a fost primul om de stat care a luat mãsuri de organizare a acestei tagme de creatori.
Chiar în timpul revolutiei fierbinti, când se murea de foame pe strãzile Moscovei si suierau gloantele pe la urechi, sunt luati sub ocrotire scriitorii, cãrora li se oferã casã si masã în schimbul productiei ce trebuia sã poarte neapãrat amprenta luptei de clasã. Precum unor copii de orfelinat, li se asigurau adãpost si hranã, dar în acelasi timp educatie revolutionarã si supraveghere.
În acelasi timp, vor fi anexati Gorki, Maiakovski si alte autoritãti în domeniu, vor fi recuperati Alexei Tolstoi si alti emigranti, sunt recompensati cu mari onoruri, dar si material condeierii obedienti.
Si, ca sã nu rãmânã nici un dubiu, literatura este declaratã parte a ideologiei comuniste si o armã a luptei de clasã, cu scriitorii activisti de partid, combatanti revolutionari. Dar cu solde destul de substantiale pentru cei agreati dacã ne gândim cã Ilia Ehrenburg a dispus la un moment dat de venituri atât de mari încât si-a permis sã cumpere un tanc, cu tot echipamentul sãu, pentru a-l face cadou Armatei Rosii. Neparticiparea la aceastã actiune este socotitã dezertare de pe front si pedepsitã ca o vinã de înaltã trãdare. Contingente întregi de scriitori sunt aruncate în temnite si în gulaguri, iar deseori se plãteste cu viata fãrã întârziere.
Ciudat ni se pare azi faptul cã, si în aceste conditii, destui scriitori de seamã din lumea largã se declarã favorabil sovietelor si le sprijinã pe toate cãile: Romain Rolland, Émile Zola, Henri Barbusse, Anatole France, Pablo Neruda, Louis Aragon, chiar George Bernard Shaw, dacã nu si Bertolt Brecht.
Dar chiar în aceste conditii apar defectiuni. Alexei Tolstoi evadeazã în romanul sãu istoric Petru cel Mare si într-un roman fantastic de anticipatie; Esenin scrie marele poem Lenin, dar si Moscova cârciumãreasã, Spovedania unui derbedeu, Omul negru, dupã care se sinucide; Maiakovski, cel mai zgomotos dintre poetii sovietici, care condamnã gestul nechibzuit al lui Esenin (vaca retrogradã si-a rupt coarnele în locomotiva progresului), îsi pune pistolul la tâmplã; Boris Pasternak îsi expediazã clandestin manuscrisele peste granitã (tipãrite acolo, autorul este distins cu Premiul Nobel), iar Soljenitîn, scãpat din gulag, nu osteneste sã depunã mãrturie despre viata în iadul sovietic; Mihail Solohov - cãruia colhoznicii din stanita sa îi construiserã o vilã superbã, din indicatii superioare - se lasã prins în plasã si dã la ivealã romanul Pãmânt destelenit, un adevãrat avorton fatã de opera sa capitalã Pe Donul linistit, dupã care intrã într-o lungã tãcere.
Dar cum stau lucrurile la noi? Cum sã stea altfel decât dupã modelul si sub influenta sau sub directivele Kremlinului? Momiti, santajati, amenintati, nu lipsesc scriitorii care sã intre în cadentã sub comandã. O face Sadoveanu, care altfel ar fi putut fi implicat în procesul grupului Maniu si condamnat fãrã drept de apel. Arghezi rezistã zece ani, dupã care cedeazã si el. Lucian Blaga se abtine însã si aceasta este consideratã o vinã, pentru cã plãteste foarte scump. Pe Rebreanu îl luase la el bunul Dumnezeu în septembrie 1944, altfel cine stie ce i s-ar fi putut întâmpla. Camil Petrescu se eschiveazã fãcându-si de lucru cu piesa de teatru Bãlcescu si cu romanul Un om între oameni pe care îl prelungeste pânã moartea îi ia condeiul din mânã. Zaharia Stancu se lasã recrutat fãrã dificultãti, devine activist pe plan social si politic, însã cu mereu înnãditul sãu roman Descult, cu Satra, cu Ce mult te-am iubit, cu Pãdurea nebunã evadeazã si el din prezent.
Dar lac sã fie, cã broastele cântã. Alãturi de romanul stârpit al lui Sadoveanu, Mitrea Cocor, rafturile librãriilor si bibliotecilor sunt întesate de literaturã proletcultistã scrisã la comandã. Scriitorilor comunisti si simpatizanti din ilegalitate li se adaugã noii trupeti si tobosari ca Dan Desliu, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Eugen Frunzã. Partidul clasei muncitoare dispune acum de o adevãratã armatã. Cu acesti scriitori literatura chiar ajunge o putere în stat. Cum presa devine tot mai incredibilã si mai fãrã efect prin excesul sãu de zel, creatia literarã îi ia locul chiar ca a patra putere. La îndemâna, sub comanda si în folosul celor aflati la conducere. Dupã cititul obligatoriu al ziarului Scânteia, ca o rugãciune, în întreprinderi si institutii, pe tarlale, la colturile rosii din gospodãriile agricole, asa ceva nu mai impresiona pe nimeni, dar când recita în adunãri Dan Desliu din poemele sale Minerii din Maramures si Lazãr de la Rusca trepidau geamurile încãperii si sufletele naive. Victor Tulbure declama cã „partidul e-n toate,/e-n cele ce sunt” si tot în aceeasi gamã Veronica Porumbacu, Nina Cassian, mai târziu Nicolae Stoian si multi altii.
Si asa se face cã Nicolae Ceausescu ajunge geniul Carpatilor, stejarul din Scornicesti, cel mai iubit fiu al poporului, cârmaciul fãrã egal în istorie... Încântatã, conducerea superioarã de partid si de stat se aratã recunoscãtoare. Dar mai mult în vorbe decât în fapte. Conducãtorul absolut, secretar general si presedinte al tãrii, convoacã nenumãrate întâlniri cu scriitorii, îi provoacã sã-si spunã pãsurile si le face promisiuni de care nu se tine.
Dar suprasolicitatã si suprasolicitându-se, aceastã armatã bine organizatã si aprovizionatã cu munitie si cu tot ce-i trebuie dã din ce în ce mai multe semne de obosealã si devine tot mai ineficientã. În aceeasi mãsurã conducerea îsi pierde interesul pentru ea. Nu mai e o putere de nici un rang. Este folositã numai la paradã, în haine de garderobã de teatru roase de molii.
Paralel, literatura de rezistentã devine tot mai combativã si cucereste tot mai mult teren, ajungând si ea o adevãratã putere, de data aceasta în opozitie.
Chiar asa, cu zãbala în gurã si cu cenzura în cârcã, literatura reuseste sã rosteascã adevãrurile pe care le ascundea bine propaganda de partid, le deforma si le ajusta presa si nu mai îndrãznea nimeni altcineva sã le arate cu degetul. Pânã si un scriitor comunist ca Aurel Baranga vorbea despre cozile la lapte si la carne, iar sistemul politic face sã turbeze mieii blânzi. Ca sã nu mai vorbim de Teodor Mazilu, Dumitru Solomon si alti dramaturgi care strecurau sopârle sau chiar demascau deschis slãbiciunile si abuzurile sistemului. Destinul cel mai contradictoriu este al prozatorului Marin Preda, care în Desfãsurarea face campanie pentru înscrierea tãranilor în gospodãriile colective, pentru ca în Delirul si în Cel mai iubit dintre pãmânteni sã intre în conflict cu principiile si pozitia partidului. O fac si Fãnus Neagu în Îngerul a strigat, Stefan Bãnulescu în prozele sale scurte, mai ales Augustin Buzura în romanul sãu Vocile noptii.
Indicatiile dupã care literatura trebuia sã fie angajatã politic sunt cãlcate în picioare de Nicolae Breban, de Alexandru Ivasiuc, de oniricii Dumitru Tepeneag, Sânziana Pop, Vasile Rebreanu, Leonid Dimov, de Bujor Nedelcovici, Constantin Toiu sau Laurentiu Fulga. Eugen Barbu, cel cu romanele propagandistice Soseaua nordului si Facerea lumii, se sustrage si el comandamentului zilei în romanele Principele si Sãptãmâna nebunilor.
Poezia nu se lasã nici ea mai prejos. Pasãrea tãiatã a Ilenei Mãlãncioiu stropeste cu sânge hlamida Puterii, Motanul Anei Blandiana zgârie adânc, generatia în blugi nu se mai aratã deloc interesatã de lupta de clasã, dupã ce Nichita Stãnescu cãlãrise cai domnesti în Împãrãtia necuvintelor, iar Mircea Dinescu se declarã disident, asumându-si toate riscurile. Sistemul îsi ia mãsuri si totul este pregãtit pentru a-i înhãta la timpul potrivit pe cei potrivnici sau numai bãnuiti.
Dan Desliu, la vremea sa unul dintre corifeii marsului triumfalist, dã în vileag faptul cã pânã si în vesela de la cantina Uniunii Scriitorilor erau încorporate microfoane. Aproape fiecare scriitor umbla cu latul de gât, nu mai rãmânea decât ca el sã fie strâns. Dar cei din vârful piramidei se temeau mai mult de scriitori decât se temeau scriitorii de ei. Literatura devenea din ce în mai mult o putere care îsi lua rolul în serios.
Dar tranzitia dizolvã aceastã putere pânã nu mai rãmâne nimic din ea. Guvernantii, parlamentarii, liderii de partide, oamenii politici, de afaceri nici nu o iubesc, nici nu se tem, nici nu încearcã sã o foloseascã, nici nu o dau pe mâna organelor de represiune. Pentru ei literatura nici nu existã. În conditiile în care se poate publica orice si nu se mai citeste aproape nimic de cãtre cine ar trebui sã citeascã, ce influentã mai poate sã aibã aceastã activitate? Chiar când nu-i dã cu piciorul, nimeni nu mai dã nici un ban, nici o ceapã degeratã pe literaturã. Cã esti Mischie, cã esti Ion Pãpãlie fãrã simbrie, faci rost de bani, publici orice aberatie, fãrã nici un fel de cenzurã, dai la autografe, dupã care cercul se închide.
Dacã a fost cândva o putere, a patra putere în stat, la ora aceasta literatura poate sã fie pe orice loc ca o simplã nulitate.
Si, cel putin pentru viitorul previzibil, ea pare a nu avea nici o altã sansã...
MARIN IONITÃ
