Visul din lucernã
(fragment din romanul Budulica)
Nãscut la 10 iunie 1939, în comuna Vulpesti, judetul Olt, Ion Licã-Vulpesti a fost profesor la Pitesti o viatã. A debutat în revista de culturã Arges, în anul 1966, cu schita Pe dâmb cu soarele în fatã.
Fin observator al adâncurilor sufletesti, si-a dedicat pana vietii rurale, construind, pas cu pas, filã cu filã, o operã imposibil a fi ignoratã de cãtre istoricii literari.
Referinte critice
„Un bun povestitor în linia munteneascã a prozei de inspiratie ruralã este Ion Licã-Vulpesti. Puterea de observatie si cunoasterea psihologiei tãranului sunt remarcabile la Ion Licã-Vulpesti. În orice caz, Ion Licã-Vulpesti are si imaginatie si intuitie de romancier.“
Laurentiu Ulici,
România literarã, martie 1982
„Ion Licã-Vulpesti se prezintã ca un prozator din stirpea lui Marin Preda, dar, mai mult ca la acesta, în real se irizeazã fantasticul, incredibilul venind din eresul folcloric.“
Aureliu Goci, România literarã, aprilie 1982
„Specific îi este lui Ion Licã-Vulpesti un anumit stil elegant întortocheat (proximul sãu maestru este, în aceastã privintã, Nicolae Velea.“
Voicu Bugariu, Luceafãrul, aprilie 1982
De acelasi autor
• Ziua cu gândurile-n hãturi, Editura Albatros, 1981
• Dupã amiezi cu cai, Editura Cartea româneascã, 1987
• Dom’ Petricã si celelalte, Editura Albatros, 1991
• Mireasa cu mâna ruptã, Editura Zodia Fecioarei, 2000
• Printul cenusiu, Editura Paralela 45, 2001
La o altã nuntã, tocmai în Zorlesti, cântau tot Bãlãngeii cu douã tambale, Grigore si Budulica. Fata bãtea bine, tinea aproape de Grigore, uneori el ridica betele si rãmânea doar Budulica. Nu se mai speria, se uita la el si zâmbea usor.
Dar ceva mai târziu, dupã ce se ridicaserã aperitivele si se asteptau sarmalele, Budulica o cam lua pe alãturi: ori rãmânea în urmã, ori împingea ritmul înainte, fãcând din douã tambale douã, nu unul, cum îi spunea Grigore. Grigore gãsi cã Budulica era atentã mai mult la intrarea în cort...
Apãruse un bãtrân cu o pãlãrie odinioarã neagrã, pãr lung si alb lãsat pe ceafã. Barba - tot pãr moale, alb-negru, îndoit spre gurã, nu cãzut pe piept. Haina - peticitã în ambele coate, hainã de functionar. De umãr îi atârna un ghiozdan mare, mai repede un sac cu ceva lucruri în el.
Stãtea parcã hãituit acolo la intrare, asteptând sã-l repeadã cineva. Pe lângã el treceau douã femei si doi bãrbati cu farfuriile cu sarmale. Nu-i era foame, nu-i era sete. Se chinuia sã ghiceascã cine-l va repezi dintre cei patru alergãtori. Puse ochii pe o femeie mai înfiptã, care se si repezi la el:
- Nene, ia lasã-ne-n pace, hai! Iesi din cort mai repede decât se astepta femeia si-o asteptã sã revinã cu farfuriile. Se apropie de ea, îsi luã pãlãria de pe cap si vãzu ochii mari ai femeii.
- Auzi, dumneata, nu te supãra, nu vreau nimic.
- Pãi atunci?
- Auzi, dumneata, îmi place sã ascult lãutarii.
- Ce vrea, Ionela?, întrebã un bãrbat.
- Nimic, auzi, doar sã asculte la lãutari.
- Lasã-l, mã, sã asculte, cã vãz cã e cuminte, lasã-l!
- S-asculte! Ia treci, nene, colo în fund si stai la masa aia, hai!
Se asezã pe o bandã de scândurã si nu-si mai puse pãlãria pe cap. Îsi trecu doar mâna-pieptene, nu cumva sã-i stea pãrul vâlvoi...
Îi plãceau tambalele. Omul ca omul, auzise cã-l cheamã Grigore dar fata aia parcã ar fi fost el...
Visa o vioarã adevãratã, nu cea de coceni fãcutã de el si jucatã în picioare de taicã-sãu: „Ãsta stã de viori în loc sã meargã dupã buruieni?“ Fãcuse mai târziu una cu corzi din sârmã subtire, dar o tinea ascunsã. Cânta în fânar, dupã prânz, când taicã-sãu nu era acasã.
- Îmi iei, tatã, îmi iei?, zicea când taicã-sãu era ceva mai vesel.
- Ce sã-ti iau, mã?
- O vioarã.
- O vioarã?
- Da.
- O sã-ti iau una sã n-o poti duce...
Singur, în fânar, scârtâia sârmele cu un arcus cu fire din coadã de cal. Tatãl intrase în curte si asculta. Stia cã scârtâie viori de coceni, dar acum parcã era altceva. Scârtâitul aducea a cântecul Gheorghe, când ne iubeam noi. Se cam înmuie, hãituit în douã pãrti: cum sã scoatã cântec din vioarã de coceni si cuprins si de milã, auzindu-i rugãmintile alea stinse, „Îmi iei, tatã, îmi iei?“
Se opri în usã si ascultã. Se gândi cã pe lumea astea lucrurile sunt si altfel decât le vede el. Se întoarse si când Dida, nevastã-sa, intrã pe poartã, zise:
- Didã, ascultã si tu cum cântã la vioarã de coceni.
- El cântã?
- El. Fac pe dracu-n patru si-i iau vioarã.
N-a apucat sã-i ia pentru cã-l dusese un unchi în oras sã învete strungãria...
Uitase demult. Doar acum fata aceea la tambal îl dusese în gândurile alea. Dorul de vioarã însã nu murise. Dormea uitat undeva în fiinta lui.
Dar mireasa? Unde-o fi mireasa cu ginerele? Locul lor era gol între nasi. Îi plãceau si miresele. Spusese doar cã-i place sã asculte lãutarii. De mireasã se temuse sã spunã ceva. „De ce nu zisei si de mireasã?“, se întreba. Si tot el se linistea: „Bine fãcui!“ Îi plãceau lãutarii, dar el pentru mireasã venise...
Un mesean de-al casei îi aduse o farfurie cu sarmale, trei felii de pâine si o furculitã. El refuzã: „Nu, multumesc, nu mi-e foame. Un pahar de apã dacã vrei dumneata“. I-aduse un pahar cu vin. Numai dupã ce-l bãu jumãtate observã cã e vin. Nu zise nimic, se sterse la gurã si se înviorã în niste fiori de veselie. Apoi iesi din cort si o luã pe drum.
Intrã într-o tarla cu lucernã si, pentru cã era cald, se trânti si adormi. Vinul si mirosul ametitor al florilor de lucernã îl ametirã. Se temu cã moare aici. Se temu nu de moarte („ce-i aia, iaca asa un moft!“), ci de mireasã. Pentru cã n-o vãzuse. De ce bãtuse atâta cale? Sã moarã ca un prost în lucernã? Sã moarã, dar mai întâi sã vadã mireasa. „Ia-ti, mireasã, ziua bunã, de la tatã, de la mumã“... De la tatã, auzi, mireasa îsi ia adio de la tatã...! Cântau în cort lãutarii si el adormi cu nasul în sacul ghem...
Se fãcu... Asa repede si scurt... Erau toate, si întrebãri si întâmplãri si potriveli, asa cum fuseserã. De ce n-o fi stat el la strungãrie? De ce tocmai în sâmbãta când spusese cã e de serviciu? „Picai sâmbãtã si duminicã, dar dup-aia sunt liber trei zile.“ Ea pãrea cam nemultumitã: „Picasi cam rãu, duminicã e botezu’ lu’ nepotu-meu“. „O fi, da’ de... Te duci tu.“ „Mã duc, ce sã fac, serviciu’...“
Sâmbãtã dimineata însã venise un coleg si-l rugase în genunchi sã facã el de serviciu, cã sâmbãta viitoare are nuntã cu fata. Îsi rugase seful sã-i ponteze ziua, cã tot venise. Seara plecã spre casã...
Aici se întoarse cu fata în sus pentru cã un fir de iarbã îi intrase în nas. Vãzu cerul spuzit cu stele si n-avu timp de pierdut. Trebuia sã vinã si celelalte...
Mergea agale, cu gândul sã facã o baie si mâine sã bea, sã joace, sã chiuie la botez. Era deja noapte si pe drum auzea cum rumegau vitele si sâsâiau gusile orãtãniilor prin curti. La el era întuneric, se culcaserã. Avea fatã micã, îi fãcea baie si se culcau devreme, mai ales când el era plecat. Se gândea la Miruna, „mânca-o-ar tata, cum doarme ea îmbãiatã“...
Se apropie de bucãtãrie. Îi era foame, voia si o tuicã. Deschise usa, auzise ceva zgomot si apoi liniste ca-n cimitir. Apãsã întrerupãtorul si... imaginea aceea pieri acum în lucernã. Se zbãtea sã n-o mai vadã clar, desi tot i se rostogoleau prin ochi douã trupuri goale... Dar reapãru si se luminã când lua cutitul de pe masã si lovea... unde... în cine atunci nu stia. Stia a doua zi...
Îl împunse o mare fricã. Deschise ochii si un ghem de stele îi fãcea semn: „Stai linistit, e demult, a trecut, a trecut totul!“ Si iar adormea, descãtusat de spaimã.
Se trezi dupã miezul noptii. În cort era cutremur. Si-aminti cã venise la nuntã. Îi pãru rãu cã si aici, si acum avu acelasi vis. Ar fi vrut vise cu mireasã. De ce n-o fi visat mireasa? Mai mergea s-o vadã? Mergea, cã de-aia venise, sã vadã mireasa...
A intrat în cort si a vãzut-o. Nu i-a zis nimeni nimic. Si-a luat locul la masã si a vãzut mireasa. Mai întâi a pipãit la spate banca, sã nu cadã. Apoi s-a asezat si si-a mângâiat barba. Mireasa umbla printre meseni. Doamne, ce albã si ce fulg era! Ce ochi mari si negri si buze ca o... piersicã rãscoaptã! Ce trup subtire si mâini subtiri! Ca o lebãdã plutind...
Se stergea la ochi nervos. Tocmai acum nãvãleau lacrimile si întunecau chipul acela... A priceput cã se strângea darul, dar nunta era în toi. Era miezul noptii. Nuntasii cereau Dânga. Grigore stia. I-a fãcut semn fetei. Budulica se astepta la greu. Stia cã trebuie sã-si odihneascã tatãl. Tinea Dânga singurã. Apoi se mai odihnea ea.
Când cortul pocnea de chiote si joc, bãtrânul se apropie de femeia care-l luase tare la început si-i zise:
- Auzi, dumneata, ia stai oleacã!
- Zi-i, mosule, ce e?
Bãgase mâna în sãculet si nu gãsea cuvinte:
- Auzi, dumneata...
- Zi-i, ce sã aud?
Iar tãcea si pipãia ceva în sac.
- Nu stiu cum sã zic...
- Ei, dacã nu stii...
Femeia plecã, dar îl gãsi pe omul care-i dãduse vin:
- Auzi, dumneata, ia stai o târã!
- Ce e?
- Auzi, dumneata, spune-i miresii sã vie pân’ la mine, te rog eu.
- Miresii? Ce-ai cu mireasa?
- Te rog eu din suflet! Din suflet!...
Omul se duse, îi sopti miresei, ea rãmase nemiscatã, nehotãrâtã, nestiind ce sã facã.
- Mã rugã mult, Mirunã, repetã omul.
- Cine e ãsta si ce vrea?
- Nu stiu. Du-te si vezi!
Mireasa se îndreptã spre el. Câtiva nuntasi observarã si vorba se duse repede. Numai Grigore si Budulica bãteau Dânga si hora zobea pãmântul.
Mireasa se apropie de el, omul îi luã mâna si i-o sãrutã. Scoase un teanc de bani si-i asezã în aceeasi mânã. Apoi iesi imediat din cort. În poartã spuse unui om cã este tatãl miresei si sã nu-l caute. Omul fugi la mireasã si-i spuse. Mireasa înghiti pe loc întrebarea ce-o avea în gând. Cineva zise cã e minune dumnezeiascã, Miruna n-are tatã. Toti stiau cã tatãl ei murise acum 20 de ani în puscãrie.
- Si a mai zis sã nu-l cauti, mai adãugã omul.
În aceeasi clipã pornirã dupã el. Îl cãutarã peste tot. Nu-l gãsirã. Mireasa se întoarse plângând si cineva opri lãutarii, fãcu liniste si anuntã:
- Tatãl miresei a dãruit suma de... de... 20 milioane. O liniste surdã cuprinse nunta. Doar Grigore si Budulica, neîntelegând ce se întâmplã, reluarã Dânga.
Ion LICÃ-VULPESTI
