Eminescu si filozofia modernã
O particularitate a stadiului actual al exegezei eminesciene o constituie tendinta, mai mult sau mai putin vizibilã, de pãrãsire a abordãrii descriptiviste, îndeosebi în forma cãutãrii surselor (termenul „sursologie” anunta, încã de mult, constiinta limitelor unei asemenea mentalitãti de cercetare). În acelasi timp, exceptionala putere de cuprindere a vastelor domenii ale creatiei umane, mãrturisitã cumva prin tabloul lumii din lumile liricii si nuvelisticii eminesciene, sustinutã însã de noua descoperire a manuscriselor marelui poet, permite înscrierea cercetãrii si dincolo de un „Eminescu - monstrum eruditionem”, precum si dincolo de o simplã asezare a operei sale în rândul modelelor romantice. Studiul comparat, sub semnul interdisciplinaritãtii, dar cu spirit de discernãmânt, cu simtul valorii si al nuantei, permite adâncirea a ceea ce s-a numit „imaginea creatorului total” prin relevarea mutatiei survenite o datã cu opera eminescianã în însãsi ontologia creatiei si în matricea stilisticã a culturii românesti moderne.
În acest context, al studiului creatiei eminesciene ca studiu al „fenomenului Eminescu”, dezvoltãrile ce urmeazã sunt menite sã ne anunte nu „filozofia lui Eminescu” (o cale ce angajeazã aporii insurmontabile), ci înnoirile aduse prin geniul eminescian în reconfigurarea valorilor teoretico-filozofice pentru nevoile întelegerii rosturilor creatiei poetice în procesul complex al instituirii modernitãtii si al progresului valorilor în cultura universalã. Cãci Eminescu este aici nu un nume printre altele de acest gen, ci un nume pentru „faptul gândirii sale” (ca sã parafrazãm formula lui Heidegger pentru un alt cãutãtor de geniu al rosturilor creatiei artistice în lumea modernã - Fr. Nietzsche). Acest fapt pune laolaltã „Dichtung und Wahrheit”, instituirea valoricã în forma poeticului si a poeticitãtii, în raport de care se redistribuie si asimilãrile si reflectiile marelui poet în planul valorilor actiunii (moralã, politicã, sfera juridicã) si ale stiintificitãtii (stiintele ca atare si teoria si metodologia stiintificã). Formula Eminescu-poetul si omul de culturã (de care au vorbit G. Cãlinescu, N. Iorga, E. Papu, C. Noica s.a.) ar exprima, credem, într-un mod mai adecvat, sensul cãutãrilor de a-l plasa pe Eminescu între titanii culturii universale, de fapt, de a releva prezenta sa, prin însãsi forma lingvisticã proprie a instituirii valorice, în harta universalitãtii. Cãci actul critic - în esentã, unul de evaluare si constientizare a valorii - actioneazã ca atare numai dacã instituirea în forma-operã totodatã este (valoric) si existã (în regnul bunurilor culturii).
Tocmai de aceea, numai un Eminescu-poetul, chiar luat numai în sensul a ceea ce spune el însusi: „Toate-mi sunt deopotrivã,/Eu rãmân ce-am fost: romantic“ (Eu nu cred nici în Iehova) sau „E menirea-mi adevãrul/Numa-n inimã sã-l caut“ (De vorbiti mã fac cã n-aud...), constituie mãrturia ce dã seama pentru tot ceea ce reprezintã el si în celelalte planuri ale creatiei culturale. Cãci exprimarea viziunii despre lume si aceea a etosului popular vin prin valorile poeticului, care, prin exemplaritatea lor, rãmân veritabile minuni ale minunii însesi care este creatia romanticã în lumea modernã.
În esentã, deci, si o discutie sub genericul Eminescu si filozofia trebuie sã aducã laolaltã cultura filozoficã a marelui poet, asimilãrile specifice ale marii creatii teoretice si resemnificarea acestora în universul poetic eminescian în genere, în ceea ce G. Cãlinescu proiecta ca „universul poeziei“ în spetã. Si aici punctele de referintã se deschid deja prin monumentala Opera lui Mihai Eminescu a lui G. Cãlinescu si se fixeazã prin editarea manuscriselor, a însemnãrilor, traducerilor (din vol. XIV - Opere, din Lecturi kantiene, din Fragmentarium).
Cãlinescu însusi recomanda prudentã la acest capitol al studierii operei eminesciene: „Filozof este Eminescu, dar nu pentru atitudinea contemplativã a poeziilor, ci pentru veleitãtile de metodã pe care i le descoperim în cugetãri si care cimenteazã pãrtile speculative ale operei“ (I, pag. 8). Ilustrul critic si exeget foloseste formule ca „gândirea lui Eminescu“, „cugetarea lui Eminescu“, „filozofia lui Eminescu“, luând-o „în întelesul modest“ al preocupãrilor de moralã si politicã si, bineînteles, pentru nevoile creatiei poetice. Relevând faptul cã Eminescu avea „o mare aplecare spre speculatie“, chiar „încercase sã-si asimileze un sistem si sã-l potriveascã întrebãrilor lui metodice“, Cãlinescu afirma cã „filozofia lui Eminescu“ este „o variantã, uneori si mai mult, un comentariu pe marginile filozofiei lui Schopenhauer“ (1, pag. 8 si 9).
În continuare, G. Cãlinescu preciza însã cã nu e vorba „de o gândire construitã în vederea unui sistem oficial“, ci „numai de un numãr de date pentru folosul spiritual propriu sau pentru alcãtuirea unei podele pe care sã se înalte o politicã si o eticã“ (1, pag. 121). Si ceva de perspectivã pentru cercetare: dincolo de înrâurirea filozofiei kantiene si schopenhaueriene, precum si de alte multiple înrâuriri (de la Pitagora, Parmenide si Platon, la Bruno si Spinoza pe de o parte, de la Buddha si budism la romantici, pe de altã parte), trebuie spus: „E greu de dovedit izvoarele unei cugetãri care trateazã problemele fundamentale ale oricãrei gândiri (s.n.). Putem însã dovedi... raza de culturã“ (1, pag. 120).
Cumva pe urmele acestui program s-au si desfãsurat studii diferite, dintre care mentionãm T. Vianu, Poezia lui Eminescu (1930), M. Ciurdariu, Eminescu si gândirea filozoficã (1964), Liviu Rusu, Eminescu si Schopenhauer (1969), E. Papu, Poezia lui Eminescu (1971), C. Noica, Introducere la Lecturi kantiene (1975), Zoe Dumitrescu-Busulenga, Eminescu si romantismul german (1986), T. Ghideanu, Mihai Eminescu (în Istoria filozofiei românesti, vol. I, editia a II-a, 1985).
În mãsura în care luãm în considerare o cugetare care trateazã (cum spunea Cãlinescu) „problemele fundamentale ale oricãrei gândiri“, s-ar potrivi aici, ca moto, cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga: „Nici o influentã nu a creat, desigur, pe Eminescu, dar Eminescu nu este explicabil dacã se lasã deoparte mãcar una dintre acele influente care au lucrat asupra sufletului sãu, asa de complex“ (8, pag. 235). În mãsura în care ne raportãm la „raza de culturã“ e bine însã, tocmai pentru a nu face sursologie, sã delimitãm punctele de referintã si, mai ales, sã întelegem cã influentele au fost asimilate si resemnificate într-o instituire valoricã exemplarã, adusã prin sintagma atât de simplã „Opera lui Eminescu“.
Incontestabil, influenta lui Kant si cea a lui Schopenhauer constituie o prezentã majorã în manuscrisele eminesciene si actioneazã frecvent în creatia sa. Studiul atent al modalitãtilor de configurare a spatiului poetic eminescian, precum si de redispunere a timpului (si cauzalitãtii) prin creatie trimite, credem, dincolo de Kant, la monadologia si „lumile posibile“ ale lui Leibniz. În functie de actiunea acestora în configurarea spatiului poetic eminescian, chiar influenta lui Schopenhauer - atât de mult solicitatã în istoria eminescologiei - se înfãtiseazã într-o altã luminã. Tocmai de aceea ar fi de precizat aici urmãtoarele: a) dincolo de teza lui G. Cãlinescu: ...„asa cum fãcuse cu Kant, Eminescu citea si pe Leibniz sub cãlãuza lui Schopenhauer“ (1, pag. 47), se poate admite cã marele poet a realizat o lecturã independentã, fãrã cãlãuzã, a gândirii lui Leibniz; b) nici chiar lectura lui Kant (o aratã si însemnãrile si traducerea din Critica ratiunii pure) nu se aflã total „sub cãlãuza lui Schopenhauer“; c) alegerea anumitor texte filozofice pentru traducere (ca si pentru lecturã!) tine de existenta unui program care, desi nemãrturisit, actioneazã imanent în laboratorul creatiei eminesciene, atât în faza cunoasterii si întelegerii „problemelor“ fundamentale ale oricãrei gândiri, cât si în configurarea viziunii despre lume si a etosului, active în creatia poeticã; d) lectura (filozoficã si stiintificã) se desfãsoarã în unitate cu valorizarea traditiei culturii românesti (îndeosebi a folclorului) si a participãrii, cu pecetea personalitãtii proprii, la intrarea acesteia pe fãgasul modernitãtii); e) ca urmare, dincolo de actiunea influentelor, Eminescu rãmâne, în creatia sa majorã, el însusi, originar si original, înscriind o zonã de referintã în relieful a ceea ce s-ar numi harta universalitãtii.
Câteva texte rãmân semnificative pentru cele mentionate. Astfel, în scrisoarea din 5 februarie 1874 (adresatã lui T. Maiorescu de la Charlottenburg), Eminescu scria: „Kant mi-a cãzut în mânã relativ târziu, Schopenhauer de asemenea; ce-i drept îi cunosc, însã renasterea intuitivã a cugetãrii lor în mintea mea, cu specificul miros de pãmânt proaspãt a propriului meu suflet, nu s-a desãvârsit încã. La Viena am stat sub influenta nefastã a filozofiei lui Herbart, care prin natura ei te dispenseazã de studiul lui Kant... Metafizica schopenhauerianã este corectã atunci când împarte lumea în vointã si reprezentare. Lucru în sine, întrucât nu poate fi cercetat nici prin perceptie interioarã, nici prin una exterioarã, trebuie lãsat în pace“ (6, pag. 48). Mai târziu, în scrisoarea cãtre I. Slavici, din 20 septembrie 1877 (adresatã din Iasi): „A propos de Trendelenburg si Maiorescu. Deosebirea între pasajele citate de mine în Convorbiri e foarte mare. Cea mai înaltã abstractiune a intuitiunii a lui Trendelenburg este esse copulativ, verbul auxiliar, nu existere al lui Maiorescu“ (6, pag. 183). Se poate adãuga aici si precizarea: „Toatã viziunea lui Kant - solidarã cu cea a omului modern - este una de laborator... Este un univers al apriori-ului, spune Kant, iar apriori-ul nu trebuie înteles aci ca anterioritate în timp, ci anterioritate de fundamentare. Eminescu a simtit din plin strãmutarea aceasta a lucrurilor într-una a apriori-ului - care nu e altceva decât continutul lui dincoace, al transcendentalului“ (11, pag. VII).
Incontestabil, întelegerea unor probleme ca „lucru în sine“ si distinctiile dintre „transcendental“ si „transcendent“ la Kant, sensul copulativ si cel existential al lui esse, precum si adoptarea unor rezerve de fond fatã de filozofiile ce dominau climatul cultural în care s-a format Eminescu devin grãitoare pentru performantele atinse de marele poet în folosirea gândirii abstracte. Cãlinescu avea astfel dreptate spunând: Eminescu „a fost în stare indiscutabilã de a avea cunostinte temeinice de filozofie. Scrierile lui teoretice, însemnãrile, totul, în sfârsit, dezvãluie un om apt sã priceapã si sã mânuiascã abstractii oricât de înalte“ (1, pag. 337).
Manuscrisele chiar, departe de a fi doar „caiete ale formãrii intelectuale“, sunt „caiete de creatie“, îndeosebi pentru opera literarã. Din manuscrise luãm cunostintã de geneza unor scrieri literare si de stadiile prin care trec în procesul de desãvârsire artisticã. Cum în manuscrise prezenta textelor filozofice nu-i deloc neglijabilã, trebuie sã admitem si rolul acestora în geneza liricii si, în genere, a scrierilor lui Eminescu. Este adevãrat însã cã, asa cum preciza T. Vianu (16, pag. 257), „principala lui contributie nu trebuie cãutatã atât în tezaurul de idei si sentimente pe care a izbutit sã le exprime, cât în armonia proprie cântecului sãu“.
În sensul celor spuse mai sus despre prezenta filozofiei moderne în creatia poeticã si în cugetarea lui Eminescu vom urmãri câteva aspecte ale prezentei gândirii lui Leibniz în configurarea spatiului poetic eminescian si a dispunerii timpului ca timp al creatiei - formã a universalitãtii si matrice a unitãtii dintre efemer si etern în proiectia omului prin instituirile valorice în forma operei de artã.
Este de mentionat, de la început, cã actiunea valorilor teoretico-filozofice se desfãsoarã în principal în „universul poeziei“ si al viziunii despre lume si etosului ce însoteste acest univers. Întrucât deplasarea de la Schopenhauer la Leibniz, la nivelul actiunii filozofiei în geneza operei, antreneazã, inevitabil, problematica „pesimism sau optimism“, sunt de precizat aici urmãtoarele: 1) asa-numitul „pesimism eminescian“ nu traduce pesimismul schopenhauerian, pentru bunul motiv cã acesta din urmã vine ca expresie a unei raportãri la lume (esenta oricãrei opere) în limbajul teoretic (al stiintificitãtii, cumva), iar primul vine în limbajul poetic, si nu e ca atare pesimism (în sensul atitudinii negative, al unei etici a renuntãrii), ci este o formã a transformãrii raportãrii la lume în raportarea la valoare (în alti termeni, ne aflãm la nivelul valorilor estetice, nu al celor etice); 2) asa cum au argumentat noile cercetãri asupra operei postume a lui Schopenhauer, acesta „ar trebui sã fie numit mai curând un iluminist dezamãgit decât un pesimist“ (7, pag. 1); 3) Eminescu însusi (în Ms. 2225, 379 v) scrie: „Schopenhauer. Vointa lui nu e decât fracturã organicã, adicã propensiunea din om a punctului de gravitatie; om dupã împrejurãri din afarã - ca dupã motive abstracte“ (5, pag. 370); 4) nu transpare aici, oare, tot un „iluminist desamãgit“, îndeosebi dacã ne gândim la critica prezentului si revalorizarea trecutului la Eminescu?; 5) întoarcerea despre care vorbim are si o motivatie mai adâncã: creatia eminescianã se miscã în orizontul modernitãtii, ai cãror ctitori au fost Descartes, Leibniz, Kant s.a., oricum nu Schopenhauer - semnificativ pentru postmodernitate (prin cultivarea „ratiunii impure“, a amãnuntului vietii si nu a vietii ca formã s.a.), asa cum observa Al. Oprea, pentru Eminescu „descoperirea lui Kant a însemnat, totodatã, o depãsire a lui Schopenhauer, o întoarcere spre bazele primordiale ale filozofiei moderne“ (12, pag. 28); 6) comunitatea cu romanticii trimite ea însãsi îndãrãt la Leibniz, ca la una dintre posibilitãtile de a cuprinde „lumile“ multiple, plurale ale operei; 7) si aceasta, asa cum s-a spus (3, pag. 113), „prin experienta si metafizica lor comunã“, pozitia romanticã fiind „una dintre putinele atitudini ale spiritului omenesc ce nu poate fi învãtatã, nici mimatã“; 8) întocmai ca în lumile monadologice, exemplare, survenite deodatã toate, fãcând superfluã orice reiterare...; 9) aceste „lumi“ permit si comprehensiunea lumilor poeziei.
De fapt, creatia poeticã romanticã în genere este marcatã de leibnizianism; si nu sub un aspect marginal, ci chiar la configurarea spatiului poetic. Nici lumile eminesciene, de pildã cea din Sãrmanul Dionis sau lumile Luceafãrului, nu scapã acestei actiuni. Cãci marele poet foloseste adesea sintagme leibniziene. Astfel, în Ms. 2264, 213 (citat de G. Cãlinescu, 1, pag. 45) se spune: „În împrejurãrile (acestea) scoalele din judetul Vaslui sunt cele mai bune posibile, precum lumea lui Leibniz, cu toatã mizeria si nimicnicia ei vãditã, este cea mai bunã lume posibilã, cãci posibilitatea si existenta sunt identice si ceea ce e posibil existã“.
În mai mare mãsurã decât cu ajutorul spatiului si timpului în acceptia kantianã, spatiul poetic romantic devine comprehensibil în orizontul monadologiei leibniziene. Ca spatiu al instituirii valorice în forma operei si persistent numai în dinamica trãirii structuralã receptãrii, spatiul poetic este unul închis ca sens si deschis prin semnificatie.
- continuare în pagina 15 -
