Ora la care, de obicei, oamenii îsi plimbã linistiti câinii
Sâmbãtã. Ceasul meu indicã ora 14.23. Mi-e lene sã opresc pe cineva si sã întreb cât este ora, asa cã voi avea încredere în ceasul meu. Ca de obicei, când nu am ce face, îmi place sã-mi pun întrebãri. De fapt, cel mai mult îmi place sã-mi pun întrebãri plimbându-mã pe stradã, îmbrãcat în costumul meu gri si cu cravata albastrã, mergând încet si luându-mi aerul unui om care se gândeste la lucruri extrem de importante. Deunãzi, de exemplu, mã întrebam ce s-ar întâmpla dacã fericirea ar fi o pasãre. Ne-am cumpãra cu totii costume de vânãtori, câini dresati, pusti, arcuri, prastii? Am iesi pe balcon si, în timp ce ne bem cafeaua, între douã fumuri trase din tigarã, am împusca tacticos o fericire mai mare sau mai micã? Din toate aceste întrebãri se naste altã întrebare, cãci, iatã, întrebarea este mama întrebãrii si în acelasi timp, paradoxal, întrebarea este fiica întrebãrii: noi, miopii, ce-am face, Doamne? I-am strigat întrebarea asta si lui Dumnezeu, urcat pe turla celei mai înalte biserici din oras, sã fiu sigur cã mã aude si, imediat, a început sã plouã! Oare adevãrul stã în picãturile de ploaie? Oare ploaia ne-o dã Dumnezeu ca sã cãutãm în ea rãspunsul la toate întrebãrile pe care le-am rostit sau care ne macinã, dar nu avem curajul sã le îmbrãcãm în cuvinte si sã le lãsãm sã circule printre oameni? Eram hotãrât sã-mi rãspund la aceastã întrebare, asa cã am strâns o sticlutã de apã în timpul unei ploi torentiale (fapt care m-a costat douã sãptãmâni de guturai, cãci picãturile se încãpãtânau sã intre prin gura sticlutei si eu m-am udat pânã la piele) si m-am dus cu ea la un prieten chimist sã-i facã o analizã de laborator. Din pãcate, nu a gãsit decât hidrogen, oxigen si câteva urme de cafea explicabile dacã tinem cont cã nu îmi aduc aminte dacã spãlasem sticluta înainte...
De cele mai multe ori, dupã ce îmi pun atâtea întrebãri, obosesc. Atunci mã asez pe o bancã, îmi aprind o tigarã si mã uit dupã oameni. Cred cã dacã as fi avut un spirit academic as fi putut scrie un tratat despre ce sunt oamenii, ce personalitate au studiindu-le mersul si încãltãmintea. De exemplu, bãrbatul care trece pe trotuarul stâng are pantofii eleganti, dar comozi, cu urme de praf si cu talpa tocitã, ceea ce denotã un om care merge mult pe jos. Manseta pantalonilor, la spate, este foarte murdarã de praf, semn cã omul a avut multe întâlniri si a folosit aceastã metodã pentru a-si sterge pantofii. E clar, omul e un agent de vânzãri. Merge repede, chiar dacã se vede dupã cadenta pasilor cã e obosit, este un agent de succes, un luptãtor, cãci eu în locul lui, dacã as fi obosit, m-as fi asezat pe o bancã. Sã studiem alt trecãtor: femeia aceea de pe mijlocul strãzii nu se fereste de aglomeratie, ci o cautã. Are un mers lin, unduitor, nu se grãbeste, dar este totusi încordatã ca o felinã gata sã sarã pe pradã la momentul decisiv. Nu trebuie sã ridic privirea ca sã stiu cã fundul ei cautã, prin fiecare miscare ondulatorie pe care o face, sã atragã bãrbatii... Pantofii ei sunt o imitatie autohtonã dupã firmele de marcã, deci bãrbatii pe care-i atrage în cursã si în patul ei fac parte din clasa de mijloc: nu sunt bogati, dar nici nu-i dã sãrãcia afarã din casã, este un exemplu clasic al I.M.M.-urilor ambulante...
Dar destul m-am uitat dupã altii! Am obosit iar si mã doare capul. Întotdeauna mã linisteste sã mã duc pe malul râului si sã mã sãrut cu o salcie pletoasã. Când mã satur de sãrutat (cãci niciodatã salcia nu vrea sã ajungem departe, îmi spune sã o duc acasã, cãci nu se cade sã facem dragoste în public, dar îmi e fricã de vecina care este cu ochii tot timpul pe geam si, în plus, e foarte bunã prietenã cu mama care nu stiu ce-ar zice dacã ar afla cã am adus o salcie acasã), mã întind pe pãmânt si-mi pun capul în poala ei si-mi suierã printre crengi povesti dulci. De multe ori adorm, de si mai multe ori n-o bag în seamã, cãci, desi este foarte frumoasã, nu e foarte inteligentã si îmi repetã la nesfârsit aceleasi povesti, lucru care, sincer sã fiu, mã cam plictiseste. Atunci mã duc si vorbesc cu râul, care îmi spune de fiecare datã alte si alte lucruri despre locurile pe unde a umblat sau îmi aratã gânduri omenesti scuturate în prag de toamnã si aruncate de vânt în apa lui, ca sã le înece...
Pe vremuri, am avut un prieten yoghin. Stãtea ore întregi, nemiscat, în pozitia lotus si mã asculta fãrã sã se plictiseascã. Mânca numai verdeturi, respecta toate posturile, miercurea si vinerea tinea chiar post negru, iar dacã se afla într-o încãpere în care se fuma, îsi tinea respiratia tot timpul cât stãtea acolo. În rarele momente în care mi-a vorbit, am aflat cã a transcedat în Tibet, unde a vorbit cu un guru în vârstã de 783 de ani, care trãia gol, înfãsurat în pãrul si barba lui, ca un cocon de vierme de mãtase. De la el a aflat cã existã un loc unde anii pãmântesti sunt secunde, deci oamenii pot trãi mii si mii de ani. Era un autodidact, învãta zilnic matematicã, fizicã, limbi strãine, filozofie, citea beletristicã. Ajunsese la performanta de a rezolva probleme de matematicã si fizicã de la olimpiadele internationale si sã vorbeascã opt limbi strãine si se pregãtea în continuare, convins cã, având timpul de partea lui, peste o sutã de ani sau peste o mie va ajunge cel mai destept si educat om din lume. Într-o zi, în timp ce exersa o nouã tehnicã de respiratie, pe trecerea de pietoni, l-a lovit o masinã si prietenia noastrã s-a sfârsit brusc...
Cele mai multe necazuri mi s-au tras de la femei. Sã fi avut 14-15 ani când bãietii de la bloc, ca sã-i scutesc de o datorie de 50 de lei la barbut, m-au dus într-un cartier mãrginas al orasului, m-au lãsat în dreptul unei usi spunându-mi sã zic cã sunt trimis de ei, cã de restul se ocupã ea. Ea se numea Suzana si era o unguroaicã de vreo 40 de ani, grasã, cu buzele vopsite cu prea mult rosu, cu un pãr galben, murdar, dar era femeie si eu mã cam trezeam de la o vreme noaptea, transpirat în urma unor vise neclare. Auzisem pe bãietii mai mari povestind seara la bloc ce le fãcuserã fetelor, asa cã-mi dãdui pantalonii jos si mã repezii peste ea în pat. Peste 5 minute, Suzana îmi arãtã râzând un galos, pe care-l tinuse strâns între picioare, întârziind astfel prima mea întâlnire cu locul acela atât de plãcut al femeii... De atunci am mai fost de multe ori pe la ea, plãtind sau, când nu aveam bani, ducându-i un colier sau o brãtarã furate de la mama ori un borcan cu ardei, gogosari, castraveti sau zacuscã, furat de la bunica. Într-o zi a venit la Suzana un bãrbat între douã vârste, înalt, solid, cu mustatã. A venit si a doua zi, si a treia, si tot asa, pânã când, într-o sâmbãtã, a plecat înapoi de unde venise, luând-o si pe Suzy cu el. De atunci îmi doresc s-o mai întâlnesc o datã, sã-i pun o întrebare care mã macinã de mult: ea, unguroaicã ce nu reusise sã învete bine româneste si avea niste povesti fascinante despre mari capitale ale pãmântului în care fusese, si despre conti, marchizi, vedete de cinema, mari oameni de afaceri si bancheri ai lumii care-i puseserã averile lor la picioare ca sã o aibã o datã, prin ce întorsãturã a sortii ajunsese în orãselul nostru prãfuit, de provincie? Destinele oamenilor, mai ales ale celor cu cãi întortocheate în viatã, cu urcusuri surprinzãtoare si cãderi bruste, m-au fascinat mereu. Am citit într-o revistã despre un om care s-a nãscut fãrã mâini si învãtase sã scrie cu pixul în gurã. Asa, el i-a scris lui Dumnezeu cea mai frumoasã scrisoare pe care a scris-o vreodatã un muritor, apoi a rupt-o bucãtele, a luat-o în gurã si a scuipat-o peste balcon, într-o zi cu vânt puternic. Vântul este postasul lui Dumnezeu si scrisoarea a ajuns la destinatie. Dumnezeu a citit unul dintre petice si i-a plãcut si atunci i-a dat lui Sfântul Petru scoci si l-a pus sã refacã scrisoarea. Dupã ce a citit scrisoarea si-a dat seama cã omul are dreptate: sunt atâtia oameni care au douã mâini si nu fac nimic si, iatã, omul acesta nu are nici o mânã si îsi doreste sã facã atâtea lucruri. Asa cã i-a trimis, tot prin intermediul vântului, o alifie cu care sã se ungã pe cioatele bratelor. Omului i-au crescut mâini, dar acest lucru nu i-a folosit prea mult. S-a fãcut casier la Banca K si într-o zi a furat toti banii ca sã fugã cu nevasta lui frate-sãu, care nevastã, de fapt, pe el îl iubise dintotdeauna, dar nu i-o spusese, fiindcã el nu avea mâini, iar ea nu putea trãi fãrã mângâieri. Si acum omul zace în închisoare si blesteamã clipa când a luat pentru prima oarã pixul în gurã...
Si eu mi-am dorit mereu sã scriu, dar nu ca omul acela fãrã mâini o scrisoare cãtre Dumnezeu, cãci aveam cam tot ce-mi doream si dacã din când în când apãreau în viata mea probleme sau necazuri încercam sã trec peste ele, convins cã Dumnezeu nu-ti dã mai mult decât poti duce. Eu voiam sã scriu o carte care sã rãmânã în constiinta oamenilor, sã le influenteze viata, sã le-o îmbunãtãteascã. Vorbisem cu foarte multi oameni de afaceri, profesori, cercetãtori, oameni de succes, încercând sã aflu acel punct comun al lor si sã scriu o carte care sã fie o retetã, ca sã reusesti în viatã. Desi factorul determinant al acestei reusite era cunoscut de toatã lumea, el fusese îmbrãcat în niste lozinci prãfuite care îi ascundeau profunzimea, una fiind chiar înscrisã pe toate lozurile: „Cine nu riscã nu câstigã!“ Scrisesem deja primele douã capitole ale cãrtii, când, brusc, m-am îmbolnãvit: înghitisem doi sâmburi de mãslinã si simteam cum îmi cresc doi mãslini în stomac, unul pe partea stângã, altul pe dreapta. La început nu a fost chiar asa de rãu, eram doar putin balonat, dar, cu timpul, crescurã prea mult si începurã din când în când sã îmi gâdile cu frunzele creierul. De la gâdilatul acesta mã apuca un râs al gândirii nemaipomenit. O prietenã care mã auzi astfel râzând îmi spuse: „Du-te, dragã, la un doctor!“ si fiindcã tineam mult la ea, i-am îndeplinit dorinta. Doctorul mi-a recomandat sã beau cât mai putinã apã ca sã stopez cresterea mãslinilor si sã stau cât mai mult cu burta la soare, poate se usucã... Fiindcã era iarnã, nu puteam sta întins cu burta la soare, asa cã i-am urmat doar prima parte a sfatului: de atunci am bãut numai whisky. Într-o searã, dupã vreo 14 sticle sau pahare de whisky, nu mai stiu foarte clar, m-a apucat o melancolie ciudatã. Mi-am adus aminte de copilãrie, de prisaca cu stupi a bunicului, lângã care stãtusem atâtea clipe, si, mai ales, mi-am adus aminte de caietul în care fãcusem înregistrãri cronologice si sistematice cu privire la activitatea din cadrul stupului, la rolul fiecãrei albine. Am cãutat în cufãrul în care tineam toate lucrurile mele de valoare si l-am gãsit! Am citit cu atentie totul si mi-am dat seama ce comoarã tin în mânã! M-am asezat la masina de scris si am conceput un raport cãtre seful statului în care i-am arãtat cã Regina trebuie sã fie stãpâna tãrii si totul trebuie organizat dupã regulile Stupului. Rãspunsul la scrisoare a fost adus de doi indivizi foarte bine îmbrãcati si extrem de politicosi, cãci mã sunaserã înainte la telefon si îmi spuseserã sã-i astept. Mã îmbrãcasem în costumul negru nou-nout, pe care mi-l cumpãrasem pentru viitoarea mea cãsãtorie cu celebra cântãreatã S., cãreia îi aflasem adresa de la un prieten taximetrist ce o dusese de câteva ori acasã, si îi scrisesem cerând-o de nevastã, asa cã eram pregãtit pentru întâlnirea mea cu marele om de stat, care, fãrã îndoialã, voia sã mã felicite si poate chiar sã mã decoreze pentru descoperirea fãcutã. În schimb, cei doi m-au dus în fata unui om cu multe trese metalice pe umãrul hainei, probabil ca sã audã când vine ploaia, cãruia i-am spus, ca un om bine crescut ce sunt, „Bunã ziua!“ „Tâmpitule, mi-a rãspuns, crezi cã seful statului nu are altceva de fãcut decât sã asculte pe toti analfabetii si fãtãlãii care cred cã au solutia tuturor problemelor?“ I-am rãspuns cã nu sunt analfabet, cã sunt chiar licentiat al unei facultãti, iar referitor la termenul „fãtãlãu“, l-am rugat, nefiind un termen uzual în vocabularul meu, sã mi-l defineascã pentru a-l putea întelege. „Cu ce te ocupi, jigodie?“, m-a întrebat el enervat, dovedind o incoerentã clarã în gândire, cãci întrebarea lui nu avea legãturã nici cu ce mã întrebase prima datã, nici cu termenul de „fãtãlãu“ pe care eu îl rugasem sã mi-l explice. „Sunt scriitor si ziarist“, i-am rãspuns. „Bine, atunci ia o coalã de hârtie si scrie aici despre cine este «Regina» si cine face parte din «Stup», da’ la obiect, sã nu-mi bati câmpii ca-n articolele ãlea în care în loc sã zici clar care-i productia de grâu si porumb la hectar te apuci sã ridici în slãvi tãranii pentru sudoarea care o varsã, cã cu mine nu-ti merge, te bag în mã-ta imediat!“ Am luat foaia de hârtie si pixul si am scris, fãrã sã bat câmpii, cã matca sau regina este conducãtoarea stupului, iar din stup fac parte albinele si trântorii. A citit, a luat hârtia, a mototolit-o, a aruncat-o, apoi s-a ridicat, a luat-o înapoi, a îndreptat-o mormãind cã hârtia aceea poate fi o probã, apoi s-a rãstit la mine: „Bã, tu esti tâmpit?“ I-am spus cã atunci când venisem mi-a spus cã sunt tâmpit, dar dacã acum se întreabã e un lucru bun, e un semn cã se îndoieste de justetea afirmatiei pe care o fãcuse initial si, dacã mai purtãm douã-trei discutii, poate se lãmureste care este adevãrul. S-a enervat, am vãzut cã pe frunte îi apãrea o venã foarte groasã care-i juca ca un sarpe, mi s-a fãcut milã de el si i-am întins flaconul de Diazepam, care pe mine mã ajutã foarte mult, dar mi-a dat peste mânã si a iesit din camerã spunând: „Ãsta e de competenta lui Baniciu!“ Baniciu era unul care se credea doctor. Cel putin se îmbrãca ca ei, avea stetoscop, stia sã ia tensiunea, dar era evident cã nu poate fi doctor, cãci îmi punea niste întrebãri extrem de copilãresti, la care un doctor ar fi trebuit sã stie rãspunsul: „Cine este presedintele tãrii?“, „Cum îl cheamã pe cãpitanul echipei nationale de fotbal?“, „Care este cea mai mare stea a galaxiei noastre?“, „Câti iezi avea capra cu trei iezi?“, „Cine a mâncat-o pe Scufita Rosie?“ si multe altele de acest fel, apoi mã puse sã rezolv niste probleme de matematicã de clasa a treia, sã rãspund la niste ghicitori, printre care si celebra ghicitoare care se terminã cu „Ghici ciupercã-ntr-un picior ce-i?“, apoi îmi dãdu sã citesc Punguta cu trei bani, continuarea celebrei povestiri Punguta cu doi bani, si îmi ceru sã i-o povestesc. Mi se face foarte usor milã de oameni, o datã mi-am dat toti banii pe care-i aveam în casã unei cersetoare si am mâncat o sãptãmânã numai covrigi pe datorie, cãci o cunosteam pe covrigãreasã si avea încredere cã o sã-i dau banii la salariu, asa cã mi s-a fãcut milã si de omul acesta care voia cu atâta îndârjire sã fie doctor si i-am rãspuns cât am putut de detaliat la toate întrebãrile. Omul a luat însã joaca sa de-a doctorul în serios: „Sunteti bolnav, foarte bolnav, aveti nevoie de multã odihnã. Locul unde o sã vã trimit o sã vã ajute...“
Cristian MELESTEU
Fragment din romanul în pregãtire Radiografia unei zile
De acelasi autor:
Colonia subteranã (2002),
Ultimul pahar de vin (2003)
