Un polemist redutabil
Vibrau scântei de vis... noian de negru;
Carbonizat, amorul fumega -
Parfum de pene arse, si ploua...
Negru, numai noian de negru.
(Negru, pag. 25)
Atunci când receptivitãtii autorului i se prezintã cu simultaneitate aceste douã culori, sau se împletesc distinct ca în Decor (,,Copacii albi, copacii negri...,,), s-au printr-o fuzionare lentã se disimuleazã fiecare subt un aspect acromatopsic care le contine pe amândouã: e vorba de cenusiul bacovian care se gãseste aproape în fiecare poezie a volumului. Una din ele este chiar intitulatã Gri.
Simplificãrii perceptiei vizuale îi corespunde, din acest suflet, o imensã capacitate de a simti în adâncime, o simplificare a perceptiei afective. Se stabileste cu alte cuvinte o corespondentã între priviri - tentacule imateriale ale ochilor - si strãfundurile obscure ale sufletului. Continuând ideea de pânã aci, cele douã elemente coloristice de bazã se interiorizeazã, cufundându-se printr-un proces ocult în sensibilitate si acolo, subt placa fotograficã a simturilor, aceste culori perceptibile autorului se prefac în douã nuclee pe care se coaguleazã întreaga existentã a sufletului uman. Albul devine principiul vital - Amorul, negrul - principiul destructor - Moartea. Si-n acelasi fel, ca si corespondentele lor senzoriale, ele provoacã stãri sufletesti care se încheagã fie izolate în unitãti confuze, fie cã se îmbinã contrastant:
Sunt câtiva morti în oras, iubito,
Chiar pentru asta am venit sã-ti spun;
Pe catafalc, de cãldurã-n oras -
Încet, cadavrele se descompun.
Cei vii se miscã si ei descompusi
Cu lutul de cãldurã asudat,
E miros de cadavre, iubito,
Si azi, chiar sânul tãu e mai lãsat.
Toarnã pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine sã le pun;
Sunt câtiva morti-n oras, iubito,
Si-ncet cadavrele se descompun...
(Cuptor)
Desi poezia nu ne afecteazã prea plãcut olfactivitatea, totusi trebuia citatã, având un mobil generator profund inferior si putând ilustra ceea ce am spus. În afarã de acestea, ea mai înseamnã întrebuintarea fructuoasã, în vederea unei finalitãti artistice, a unor procedee noi, din care se pot scoate caracteristicile formale ale poeziei lui Bacovia. Din cauza anarhismului lãuntric, poezia lui Bacovia este împletitã din elemente de sugestie.
Neputând realiza continuitatea clasicã, impresiunile se succed continuu. Unitatea mai mult exterioarã a poeziei parnasiene devine astfel interioarã. Înainte luam cunostintã de ea mai întâi intelectual pentru a o coborî apoi în afect; acum luãm cunostintã de ea mai întâi afectiv si numai apoi o ridicãm prin intelect pânã la luciditatea unitãtii clasice. Este poezia de sugestie, poezia de atmosferã care nu ne cade în suflet prin ochi, ci ne pãtrunde prin toti porii, în urma unui ocultism de osmozã sufleteascã. De bunã seamã trebuieste sã discutãm riguros asupra posibilitãtii estetice a poeziei de atmosferã. O discutie principialã. Se poate spune cã o atmosferã în poezie se creeazã destul de comod. În acest sens, un critic spunea de curând cã atunci când în miezul noptii cântã un cocos se tese în jurul nostru o anumitã atmosferã. În acelasi sens se poate adãugi cã un câine care urlã în cumpãna noptii ne înfioarã. Dar, dacã observãm atent, atât în exemplul citat, cât si în cel personal, este vorba de ceva senzational. Or, pildele acestea nu sunt general reprezentative. Esteticã rãmâne numai acea atmosferã epuratã de brutalitatea senzationalului.
Bacovia o are. Dar prin însãsi acest fapt, el este lipsit de posibilitatea de a construi poezia arhitectonic. De aceea, nu câstigi mult când îl citesti cu intermitentã. Volumul Plumb este de fapt o singurã poezie care trebuieste strãbãtutã dintr-odatã.
Autorul acestui volum este notita rezumativã a vremii noastre literare si prin caracteristicile lui formale.
Pulsatiile-i convulsive de afect care se rezolvã în rãcnete ce i se smulg cu violentã: ,,Iubito ah! corbii!...“ „oh! amurguri violete!“ etc. cauzeazã insuficienta expresiei; astfel ea devine adesea seacã si chiar de cele mai multe ori comic de elipticã:
Imensitate, vesnicie...
În fata ta sunt cel mai las -
Iubesc o fatã din oras...
Învatã-mã filosofie.
Aceeasi cauzã lãuntricã, dupã ce împrumutã poeziei un caracter anorganic, îi determinã anumite invaliditãti prozodice si o apropie de literatura informativã de azi:
Un clavir îngânã-ncet la un etaj,
Umbra mea stã în noroi ca un trist bagaj,
Stropii sar,
Ninge zoios,
La un geam într-un pahar
O rozã galbenã se uitã-n jos.
(Nocturnã, pag. 54)
Aceastã poezie de observatie, prin esentã, se învecineste cu proza. De aci - platitudini sesoase, vocabular si constructii prozaice:
Ninge secular, tãcere, pare a fi bine
.....................................................................
Umbra mea se adânceste în cartiere
democrate
.....................................................................
Ninge grandios în orasul vast cum
nu mai este,
Ning la cinematografe grave drame sociale
....................................................................
Dar cine poate sã explice aceastã tristã poveste?
Bogatã ca material poetic, nulã de cele mai multe ori ca agrement artistic, poezia lui Bacovia rãmâne, în concluzie, un simplu nelinistitor document psihologic.
Discutiunea
Dl. Bãdãutã, coreferent, aratã întâi pãrerile diferitilor critici asupra lui Bacovia. Asa, pãrerea lui Lovinescu e cã Bacovia e un nevrozat si pune problema poeziei de atmosferã. Vianu zice cã poezia lui are o rezonantã interioarã, numindu-l ,,bun lemn de vioarã“, iar N. Davidescu are prilejul de a scrie o cronicã literarã socotind pe Bacovia ,,simbolist“, dar apropiindu-l si de clasici. Trebuie sã avem în vedere punctul de vedere stiintific, psihologic. Latura psihologicã în poezia lui Bacovia: sensibilitatea ulceratã, extrem de intensã, care plesneste în fragmente, de aceea poeziile trebuie citite ca o singurã poemã. Asupra teoriei cu privire la cromatica alb-negru a poeziei lui Bacovia putem face rezerve, cãci cum sã ne explicãm si violetul, ce-l gãsim în vreo 7 poezii? A doua problemã: Bacovia are în poezie viziunea omului dement. Trebuie sã credem în sinceritatea lui? Nu cumva e o simplã pozã? Admite valoarea esteticã a poeziei de atmosferã, dar vede cã Bacovia n-are aceastã atmosferã.
În privinta lucrãrii d-lui Iordache, crede cã e o lucrare valoroasã, originalã, care nu respectã însã principiile metodologice. Întreabã dacã lucrãrile acestea trebuiesc socotite ca un material de discutie sau sunt evaluãri estetice? Dl. Iordache a zidit numai un soclu pentru o judecatã esteticã. Dl. Bãdãutã încheie spunând cã aceastã comunicare e un frumos rãsãrit pentru sedintele Institutului.
Dl. Em. Constantinescu e de comun acord asupra judecãtii d-lui Iordache asupra lui Bacovia: obiectivitate, talent literar. Asupra concluziei e de pãrere cã Bacovia prezintã un interes psihologic, patologic, reprezintã nevroza, dezagregarea, anarhismul sufletesc; nu se ridicã însã pânã la creatiune. Chiar poeziile ce par cele mai bune, ca Melancolie, Plumb, nu ne dau o creatiune adevãratã. Ne dau numai un material poetic.
Dl. Cioculescu face douã observatii: a) din punct de vedere istorico-literar, regretã cã dl. Iordache n-a pus chestiunea de la care poet derivã Bacovia, fãcând filiatiunea de la Baudelaire la Bacovia, si arãtând ce influentã are azi; b) din punct de vedere estetic, nu s-a acordat nici o valoare acestor poezii. Gãseste însã cã dl. Iordache se contrazice când spune ,,nulã artistic“, dar ,,bogatã ca material poetic“. Dl. Cioculescu aratã cã Bacovia e lipsit de posibilitatea de a construi arhitectonic. Comparã poezia lui cu pictura primitivã, prerafaelistã. Citeazã versurile:
Nimeni, nimeni...
Copacii albi, copacii negri...
Principiul arhitectonic al lui Bacovia e un procedeu primitivist, dar cu complicatii. De asemenea, gãseste contradictie între afirmatia d-lui Iordache care spune cã: ,,Bacovia are o imensã capacitate de a simti în adâncime“, desi în multe rânduri numeste poezia lui ,,poezie dementã, patologicã incoerentã, lipsitã de sensibilitate“. Afirmând cã Bacovia are o ,,imensã capacitate de a simti“, îl pune pe acelasi plan cu Eminescu si dã, deci, o extrem de mare valoare poeziilor lui, rãsturnând tot ce a spus pânã acum despre el.
Dl. Iordache rãspunde asupra chestiunii patologiei în artã cã sau un autor e sincer si îi lipseste puterea arhitectonicã, sau vrea sã pozeze si e un ,,farceur“. Crede cã Bacovia e sincer, nu urmãreste nimic, nici un efect, dovadã unele expresii care te dezorienteazã. Gãseste cã nu se înrudeste cu Baudelaire si cã deci nu trebuia fãcutã filiatiunea, ci numai clasificatia lui. Gãseste la el stãri sufletesti comune cu ale simbolistilor.
Dl. Cioculescu citeste poezia Nervi de toamnã:
E toamnã, e fosnet, e somn,
Copacii pe stradã ofteazã;
E tuse, e plânset, e gol
Si-i frig, si bureazã.
Amantii, mai bolnavi, mai tristi,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de vesnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau si mã duc, si mã-ntorc,
Si-amantii profund mã-ntristeazã -
Îmi vine sã râd fãrã sens
Si-i frig, si bureazã.
În care gãseste procedeele simpliste ale lui Bacovia, alãturare de cuvinte, incoerente ce nu sunt sincere, ci cãutate, asa cã n-au nici mãcar aparentã de simplicitate. Stãri sufletesti complicate.
Dl. Iordache: ,,Complexitatea nu e cãutare“. Asupra contradictiilor imputate de dl. Cioculescu, rãspunde cã a urmãrit contradictiile sufletului autorului. Aratã apoi cã poti sã simti si simtirea sã nu fie esteticã.
Dl. Em. Constantinescu: Toti au întrebuintat termenii de ,,poezie“ si de ,,poet“. Bacovia nu e poet, reuseste numai a reda anume momente psihologice.
Dl. Mihail Dragomirescu: E drept cã suntem adunati aci sã dãm judecãti estetice. Toti trebuie sã avem înainte aceastã tintã. Toti au insistat asupra psihologiei lui Bacovia, fãrã sã accentueze dacã aceastã poezie e sau nu poezie. E poezie, ori e numai prozã poeticã?
Bacovia e un talent literar indiscutabil. Nu e un poet, cãci nu poate sã plasticizeze cu elemente sufletesti un sentiment în evolutia lui. Sunt simple dispozitiuni sentimentale, ba si patologice. E prozã poeticã, care afecteazã forma poeziei. Dacã ar fi simplã prozã poeticã ar trebui sã întrebuinteze alte mijloace. E o încrucisare între intentie si mijloace. E un literat, cunoastem sufletul lui, dar nu recunoastem creatiunea poeticã, necum un ideal poetic. Aceasta este judecata esteticã din punctul de vedere al sistemului nostru literar. Dacã altcineva gãseste cã ar fi o alta, si poate s-o demonstreze cu alt sistem, e liber s-o facã.
Poezia de atmosferã e o creatie verbalã; poezia e un lucru mult mai greu decât usurinta cu care putem sugera o dispozitie sufleteascã fãrã contur, cum face asa-numita poezie de azi. Ele nu sunt poezii, ci numai interesante manifestãri literare ce ies afarã din cerintele genului.
Asupra acestei concluziuni se închide discutia.
