Sfârsitul lumii de trei ori si încã o datã
Se spune cã lumea se sfârseste cu fiecare om care închide ochii pentru totdeauna. Dacã e sã folosim aceastã metaforã si când discutãm despre premierele din acest an ale teatrului din Pitesti, lumea se sfârseste o datã cu moartea bãtrânului din Visan, tatãl si încã de câteva ori cu cei doi bãrbati cu inimile înjunghiate si capetele sparte si femeia spânzuratã cu snurul telefonului de cei doi strigoi în casa cu toape. Si, în definitiv, cu astrul care se stinge în Cronica unui rãsãrit de soare avortat, dacã mai punem la socotealã cã mai dã ortul popii si câte un bãtrân în Lichidarea si în Morisca, piese reluate din stagiunea trecutã, începem sã ne speriem de câte suflete rãtãcite si strigoi bântuie pe scena, în culisele, pe coridoarele acestui teatru. Dacã nu cumva si prin cabinele actorilor si cabinetele directorilor. Nu stim cum va fi cu Henric al III-lea, piesã pentru prima datã jucatã în tara noastrã, dar sperãm ca vestita Chiritã în provincie si Culitã al ei, care a speriat si pe dracul, sã mãture toate fantomele. Cã tot nu-i pasã nimãnui dacã trãim, dacã murim unul câte unul, dacã ne prãbusim cu totii, o datã cu universul...
Visan fãrã cai în drum spre rai
Trei feciori si tatãl, bãtrân încã viguros, vãduv si cuplat cu o femeie de vârsta lor, suveran absolut în regatul fermei sale. Exact ca în Patima de sub ulmi a lui O’Neil. Numai cã feciorii plecati de mult în lume au venit acasã numai pentru o zi cu un scop anume, acela de a o alunga pe tiitoarea care a luat locul rãposatei lor mame. Asa cum se vede si cum se aude de pe scenã, întregul demers este un lung dialog cu argumente de tot felul, în care se încearcã sã fie convins bãtrânul. Discurs presãrat cu multe paranteze în care se exprimã pãreri despre Dumnezeu, despre întâmplãri din tranzitie, despre partidele politice, despre viata în penitenciar. Ca si cum de o asemenea informatie duceam lipsã, aflãm, de-aici, din ferma de pe ostrov cu porci si pãsãri domestice, cã poezia lui Arthur Rimbaud ar fi fost scrisã de Paul Verlaine, cu care ar fi împãrtit patul, câtiva ani de-a rândul, într-un fel de relatie azi si la noi legiferatã. Mai aflãm cã porcii viseazã în noaptea de Ignat cum vor fi înjunghiati si fãcuti cârnati si cã ÃIA împuscati în ziua de Crãciun au salvat demnitatea României stând fãrã fricã în fata armelor. Apare si o tigancã cu ghiocul si cu gura plinã de citate filozofice din Hegel, ca sã dea un nou impuls actiunii ce începuse sã cam lâncezeascã. Cu toate presiunile exercitate asupra lui, bãtrânul nu renuntã la fericirea sa si sfârsitul înseamnã o nuntã ca în povesti. Dar la acest sfârsit se mai înnoadã unul în care mirele apare întins pe o masã cu mâinile încrucisate pe piept, vegheat de sotia sa, acum legitimã, si de toti ceilalti, cu lumânãri în mâini. Si când se pare cã nu se mai astepta decât cãderea cortinei, mortul sare de pe masã, îsi ia mireasa de mânã, începe un dans frenetic si nu se mai întelege nimic…
Visan, tatãl este o piesã de maturitate a lui D.R. Popescu, dramaturg de primã linie din ultimii treizeci de ani, care, de data aceasta, transfigureazã elemente din zilele tranzitiei.
Pusã în scenã la teatrul din Pitesti, este impietatã de slãbiciunile regiei. Am zice chiar de absenta acesteia. Avem impresia cã, de fapt, fiecare actor îsi regizeazã propria partiturã, cã joacã fiecare în fata unei oglinzi în care nu mai încape nimeni altcineva. Parcã am asista la o repetitie la care a întârziat regizorul si în asteptarea lui actorii încearcã sã facã ceva ca sã nu stea degeaba, ca sã nu se plictiseascã. Si, astfel, Mirela Cioabã, Daniela Cristea, Dan Ivãnesei, Ion Roxin, Petrisor Stan, Adrian Damian, Cornelia Niculescu si Dumitru Drãgan, toti actori cu o cotã înaltã, se pomenesc într-un spectacol îmbãtrânit încã de la premierã.
Si nu întâmplãtor… Constantin Dinischiotu este un regizor atât de mare încât cu greu mai poate sã încapã pe o scenã de scânduri dupã ce si-a fãcut glorie în spectacole jucate pe ruine de cetãti, pe stadioane, în piete publice, pe izlazuri comunale cu cai si cãlãreti, cu rãdvane si calesti, cu fastuoase care alegorice, cu actrite în chip de bacante cãlare pe butoaie de zilele recoltei, cu actori în roluri de fauni si satiri, în alaiul lui Dionysos, cu Mircea cel Bãtrân sau Vlaicu Vodã pe cai fãrã pete dând raportul în fata reprezentantilor Puterii din tribuna centralã la sãrbãtorirea zilei de 23 august.
De data aceasta, fostul director de teatru si institutii culturale si politice, rãsfãtat într-o anumitã epocã, bate cu cârja de aur la portile teatrelor din Capitalã si din provincie, de la radio si televizor. Primit cu bratele deschise la teatrul al cãrui conducãtor a fost pe vremuri, rateazã piesa unui dramaturg vestit, retezând aripile unor alti îngeri tristi sau pitici din grãdina de varã.
Sfârsit de lume la Pitesti
Nu stiu dacã acesta a fost primul. Dar în ultimul lui ecou parcã am deslusit si altã rostire în afarã de zgomotele de fond: „Va urma!”
Nu stiu nici dacã acesta a fost cel din urmã. Dar dupã el m-am trezit cã totul este ca mai înainte. Exact ca mai înainte. Ca si cum acest sfârsit ar fi însemnat o încremenire pe loc. O îngropare în lava si în cenusa de la Pompei. Dar în care noi ne facem iluzia cã ne miscãm, cã ne vedem de treburi la fel ca mai înainte, în aceeasi atmosferã, la fel de poluatã, sub aceeasi gaurã în ozon, cu aceiasi câini la intersectie sau acolo unde a fost o intersectie.
Se întâmplase ca de dimineatã sã mã întâlnesc, unde în altã parte decât la taraba cu ziare, focarul nostru de informatii, cu bãtrânul emblematic al orasului, nonagenar atât de viguros încât îi uimeste pe colegii sãi de la cursurile de arte martiale, profet neobosit care, în rol de oracol, îmi sopteste în tainã: „În anul acesta nu mai scãpãm! A fost doar o amânare, ultima, am ajuns în starea limitã”.
Dar nu-l ascultam decât pe jumãtate. Morisca din capul meu huruia mânatã de vântul unei alte întrebãri: cum sã fac rost de o sponsorizare ca sã-mi public ultima carte pe care am scris-o? Ca si cum de aceastã carte ar fi depins existenta mea. Ba chiar existenta lumii. Iar însotitorul meu mã grãbea sã mergem la piatã. Sã cumpãrãm varzã pentru pus la acrit. De parcã putinica noastrã de murãturi ar fi fost cel mai important lucru de pe planetã.
Si seara, la teatru. Paparazzi. Un titlu care te poate duce cu gândul la orice.
Piesa este semnatã de Matei Visniec. Visniec este la ora aceasta un nume în teatrul românesc. Ba chiar în cel international. O firmã. Ceea ce spune foarte mult pentru initiati. Dar nu totul pentru cârcotasi. Piesa de fatã nu este una dintre creatiile sale de exceptie. Dar nici un avorton.
Mai sunt 15 minute pânã la ridicarea cortinei. Intru în culise. Freamãtul de dinainte de furtunã. Pe scarã întâlnisem un tânãr înalt si brunet. „Domnul Cioabã este aici? Bogdan Cioabã semneazã regia spectacolului. Vreau sã-l contactez pentru un interviu când va avea timp, cândva dupã...” „Nu e!”, îmi rãspunde în fugã sãrind câte douã trepte. Îl întreb pe sufleorul care si-a luat locul la pupitru. „Domnul Cioabã?... Mãi, unde este Bogdan?” Iatã-l! Tânãrul acela înalt si brunet. Si n-apuc sã deschid gura. Nu stã de mine. „Nu acuma, nu acuma, nu acuma...“ Repetã si fuge. Si ecoul: „Nu acuma, nu acuma, nu acuma!” Altã datã? Întrebare fãrã rãspuns. Altã datã când? Începe sfârsitul lumii...
Începe. Cu o salã pe jumãtate goalã. Despre care parte a paharului vrei sã povestesti? Nu identific pe nimeni din mass-media. Paparazzi au alte subiecte, mult mai fierbinti decât sfârsitul lumii. Nu observ nici un personaj din elita politicã, administrativã, culturalã, a oamenilor de afaceri. Pentru ei sfârsitul lumii nu va sosi niciodatã...
Un actor frumos ca Lucifer. Cu orgoliul lui de dinainte de detronare, când avea cutezanta sã se mãsoare cu Dumnezeu. Si o actritã frumoasã ca o statuie greceascã, de la tãlpile goale la genunchii goi, la coapsele goale, splendid exemplar pânã la umerii vag acoperiti. Dar adevãrata ei frumusete iradiazã dinãuntru. Ca la statuile iluminate din interior. Inteligentã si talent. Ti se lipeste de suflet ca un timbru pe o scrisoare fãrã adresã.
Motivul cersetorului: pecingine pe obrazul orasului, nimeni nu-i pune bãnutul în pãlãrie, multi se împiedicã de el, ba chiar îl si lovesc, se revoltã, „nu-mi mai dati nimic, domnilor?”, ce sã facã, trebuie sã supravietuiascã, pãtrunde într-un apartament, furã azi, mâine, anul trecut, anul ãsta, sfârsitul lumii este aproape, el cu ale lui...
Motivul orbului: care încearcã sã vadã lumea cu ochii altora printr-un fir de telefon, vine sfârsitul lumii si ce-i cu asta, el tine sã stie cum înoatã ratele pe lac si cum alunecã norii pe cer.
Motivul afacerilor: chiar dacã s-a produs sau se produce dezastrul, patronul insistã sã primeascã plata pentru consumatie de la vii si de la morti.
Motivul filozofic: Doamne, ce bine era în pântecele mamei! Si ce dacã vine catastrofa! Mã refugiez într-o asemenea retrãire în care mã simt atât de ocrotit încât de nimic nu-mi mai pasã. Sau, altfel spus, pot sã trãiesc într-o idee. Cã din idei e fãcutã lumea, nu poate fi altfel dacã o spune si bãtrânul Platon.
Motivul erotic: este, în acest spectacol, unul care încearcã sã se înfiripe, dar esueazã la prima cotiturã sau intersectie.
Motivul fundãturii: nu se mai poate cãlãtori, nu se poate evada, nu mai existã trenuri, nici departele, nici aproapele, nici întâlnirea paralelelor la infinit sau despãrtirile absolute în acel punct.
Motivul exasperãrii: care duce la devieri comportamentale, aici lovirea unui personaj vârât într-un sac.
Si, peste toate, motivul indiferentei: ce ne spuneti nouã de prãbusirea soarelui în gaura lui neagrã? Se poate întâmpla orice, dar altora, altã datã, nu nouã, nu mie...
Dar pentru cã actorul nu trebuie sã stea în scenã numai sã asculte mesaje, regizorul îl pune sã joace. Sã se joace de-a ceva, de-a altceva. Si astfel apare în acest spectacol motivul ludic. Al jocului de dincolo de text. Al jocului pentru joc.
Si în timp ce bãiatul acela frumos ca un erou de epopee ascultã mesajul orbului, aruncã aproape totul de pe el si, despuiat pânã la brâu, dã cu sabia în vânt spre toate punctele cardinale... Si în timp ce fata aceea frumoasã ca o statuie anticã de zeitã ascultã mesajul aceluiasi orb la telefon, se joacã erotic cu receptorul pe obraji, pe gât, pe umeri, pe sâni si mai pe jos, ca într-un ritual de initiere, cu impulsuri de excitare, si sfârseste prin a se spânzura, ce-i drept destul de gratios, cu snurul telefonului atârnat de neant.
Dar sã nu dãm uitãrii un alt motiv, cel al supravegherii si al relatãrilor senzationale, în care personajul pe rol de spion trage chiulul furnizând imagini pe care nu le vede, dar pe care le nãscoceste.
Regizorul Bogdan Cioabã a încercat, cred, în acest spectacol sã dea marea loviturã. Dar nu prea a avut în fata cui. Un public putintel, mai ales comod, nedeprins cu spectacolele experimentale. S-au ridicat de pe scaune si au pãrãsit sala destui plãtitori si neplãtitori de bilete ca sã avem un motiv de îngrijorare. Dar vorba unei voci din public, a profesoarei Catrinel pe numele ei de rãsfãt: „A fost un spectacol exceptional pentru cine a putut sã-l înteleagã”.
Aud cã sfârsitul lumii se va juca si în Spania în limba catalanã. Lasã, sã mai fie si la altii... Cât despre actorii Mirela Nicolau, Gabriel Gheorghe, Anca Constantin si Ionut Adãscãlitei, necunoscuti pânã acum pe scena pitesteanã, în lipsa caietului de salã si a altor surse, nu putem sã furnizãm nici un fel de informatii.
Dar cu mine cum rãmâne? Mã întreb dacã eu am priceput ce trebuia priceput.
Oricum ar fi, dupã cãderea cortinei, peste imaginea spectacolului de pe scenã se suprapune imaginea aceea de dimineatã, când profetul pitestean îmi spunea cã a sosit sfârsitul lumii si de data aceasta nu mai avem scãpare. Si iar mã gândesc la cartea aia a mea, si iar mã gândesc la putinica noastrã de varzã. O, Doamne, toti oamenii îsi vãd de treburile lor!
Iatã-mã în fata teatrului, iesit pe usa artistilor. O parcare de taximetre care nu a fost. Unde duc ele? Unde întorc? Mai întorc undeva?
Peste drum a fost o cafenea. Nu mai existã. Niste firme în alfabet strãin. Vitrine cu manechine întepenite în diferite pozitii, lãmpi de neon...
Intersectia, da, ea este aici. Dar nu e câinele. Câinele din spectacol. Atât de des evocat în demersul scenic. Aici sunt doi. Împerecheati. Fãrã rusine... Viata continuã.
