Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]


Vladimir Streinu la 20 de ani

Putinii biografi de pânã în prezent ai lui Vladimir Streinu (Nicolae Iordache) au insistat prea putin asupra formãrii intelectuale a marelui critic literar nãscut la Teiu, Arges, la 23 mai 1902, si decedat acum 33 de ani, la 26 noiembrie, la Bucuresti. Fireste, cercetãtorii istoriei literare pomenesc, înainte de înregimentarea lui Vladimir Streinu în Cenaclul Sburãtorul al lui Eugen Lovinescu, de sedintele memorabile la care participa activ la Institutul de Literaturã condus de profesorul Mihail Dragomirescu, pornind, însã, mai mult de la amintirile lãsate îndeosebi de Serban Cioculescu. Dincolo de caracterul anecdotic (ironizarea discursurilor regelui Ferdinand, în opozitie cu lauda adusã de conducãtorul institutului) si permanenta frondã (nedreaptã, înclina sã creadã, cu oarece regret, dupã multe decenii, Serban Cioculescu) la adresa lui Mihail Dragomirescu, se cunoaste prea putin din concretul întâlnirilor de la Biblioteca Universitarã Carol I, unde functiona si Institutul de Literaturã.
Ajuns student al Facultãtii de Litere si Filosofie din Bucuresti în toamna anului 1920, Vladimir Streinu, purtând în suflet si în manuscrise bine ascunse primele poezii, alãturi de experienta de conducãtor de cenaclu (Junimea, de la Liceul Ion C. Brãtianu din Pitesti), se înscrie la seminariile lui Mihail Dragomirescu, unde spera sã afle tainele poeziei de la faimosul estetician. N-a fost asa. Poetul s-a simtit strivit de dogmatismul afisat de Mihail Dragomirescu într-ale liricii, dar, profitând de dezbaterile libere, si-a ascutit spiritul critic. Curajul nu-i lipsea, doar nu degeaba se înrolase, ca voluntar, în armata românã din Moldova, în 1917, la doar 15 ani!
La începutul anilor ’20, la sedintele Institutului de Literaturã participau, alãturi de Vladimir Streinu si Serban Cioculescu, studenti precum Al. Tutuianu, Al. Bãdãutã, Scarlat Struteanu, Constantin Râpeanu, N.N. Cretu, Nicolae Russu, H. Roventa, Al. Bogdan, Nicolae Manolescu, Ion Dianescu, Constantin Solomon, Emilian Constantinescu, Leonte Copacea, N. Dinculescu, George Visoiu, Ilie I. Ion, C. Ionescu, Vasile Constantinescu, Ion Garofoiu, Ion Bucur, Raul Theodorescu, Valeriu Grecu s.a., dar si studente ca Aneta Antoniu, Alexandrina Scurtu, Felicia Rãdulescu-Bãncilã, Magda Popescu, Didona Dinescu, Constanta Valescu, Felicia Istrati, V. Motoiu, Iliescu-Dingã, Natalia Teodoru, Dodica Ioachimescu s.a. Pompiliu Constantinescu, D. Murãrasu si Ion Zamfirescu au ucenicit si ei mai târziu, la facerea Buletinului Institutului.
La acele întâlniri de sub bagheta lui Dragomirescu, omul care se multumea sã tragã doar concluziile, lãsând discutiile/polemicile libere, se comentau autori si cãrti ,,la zi“, cum ar fi Floarea pãmântului, de Demostene Botez, Prãpastia, de Mihail Sorbul, Tudor Vladimirescu, de N. Iorga, Un om supãrãtor, de Al. Cazaban, Cãlãtorului îi sade bine cu drumul, de I. Brãtescu-Voinesti, Înzãpezitii, de D. Pãtrãscanu, Pasii profetului, de Lucian Blaga, Pe drumuri, de Mihail Beza, Istoria Rãsboiului pentru Întregirea României, de C. Kiritescu, Rãboj pe bradul verde, de Gala Galaction, Peste mãri si tãri, de colonelul N. Condiescu, Aur sterp, de Al. A. Philippide, Cruzimi, de Artur Gorovei, Cocostârcul albastru ori Strada Lãpusneanu, de Mihail Sadoveanu, Mesterul, de Adrian Maniu, Arhanghelii lui Ion Agârbiceanu, Kyra Kyralina, de Panait Istrati...
În 1924, comentându-l pe Lovinescu, recenzentul Raul Teodorescu îi denuntã si pe poetii promovati de Sburãtorul - printre ei si Vladimir Streinu - care ,,au trecut prin scoala lui Dragomirescu, dar n-au fost pretuiti, asa cum pretindeau“.
Cercetând buletinele institutului, am aflat, de exemplu, cã în sedinta de marti, 14 noiembrie 1920, când Ion Dianescu prezintã o comunicare despre volumul de schite si nuvele Pe drumuri, de Mihail Beza, Nicolae Iordache îl criticã dur pe recenzent, surprinzându-i contrazicerile de apreciere; la 22 decembrie 1921, denuntã inconsecventele colegului Al. Bogdan, din comunicarea acestuia pe marginea volumului lui Demostene Botez Floarea pãmântului; la 29 decembrie 1921, acelasi Nicu Iordache (Vladimir Streinu) îsi exprimã nemultumirea fatã de teoreticienii români ai simbolismului. Dar nu numai cã face comentarii acide pe marginea lucrãrilor unor colegi sau ale profesorului însusi, dar, din când în când, avântatul critic literar îsi prezintã propriile puncte de vedere. Având, desigur, în prietenul sãu Serban Cioculescu cel mai aprig adversar de idei. Astfel, dupã ce în zilele de 8 si 15 iunie 1922 Nicolae Iordache conferentiase, pe un ton cel putin ironic, despre poemele lui Blaga din Pasii profetului, punctul sãu de vedere fiind net negativ (barbarie formalã, poet anorganic, plasmatic, amuzical si aritmic), în sedinta de marti, 5 decembrie, acelasi an, va ataca un alt mare poet, pe George Bacovia. Interesant e faptul cã, recenzând volumul Plumb în Cugetul românesc (nr. august-septembrie 1922), Vladimir Streinu subliniase însemnãtatea poeziei bacoviene, dar, dupã numai câteva luni, îsi schimbã pãrerea! Probabil intentionat, pentru a provoca polemici, mai ales cã studiul din 1922, cel din Cugetul românesc, îl va republica, neschimbat, în volumul antologic din 1938 - Pagini de criticã literarã - Vladimir Streinu plasându-l pe Bacovia imediat dupã Arghezi si înaintea lui Blaga, Adrian Maniu si Ion Pillat. Pãrerea despre autorul Lacustrei e si mai bunã în Versificatia modernã, teza sa de doctorat, publicatã abia în 1966.
Pentru a nu mai prelungi inutil aceastã introducere, mai trebuie precizat cã textul pe care-l... dezgropãm dupã 80 de ani din Buletinul no. 21, care redã continutul sedintei din 5 decembrie 1922, nu a mai fost republicat niciodatã (în atentia lui George Muntean!). Dupã comunicãrile mãrunte sustinute de Al. Tutuianu despre romanul Eu de Mihail Negru si de N. Russu despre volumul Aur sterp, de Al. A. Philippide, urmeazã, în partea a doua, comunicarea desvoltatã a studentului de 20 de ani Nicolae Iordache despre George Bacovia. Comunicare pe care o redãm în întregime, cu comentariile pe care le-a generat, asa cum au fost retinute de procesul-verbal de sedintã întocmit de studenta Anastasia Dumitrescu.

Jean Dumitrascu


Comunicarea lui Nicolae Iordache (Vladimir Streinu):
Plumb, de G. Bacovia
(Bucuresti, Flacãra, 1916)

În etnica noastrã, atât cât transpare din literaturã, Bacovia reprezintã un accident psihologic. Atunci când Cosbuc ne luminase cu voiosia lui ruralã si când Cerna, desi încã penumbrit de proiectia eminescianã, înãlta vietii imnuri, Bacovia - pseudonim straniu prin rezonanta aiuritoare a vocalelor - începu sã-si îngroape versurile prin câteva reviste suburbane. Unii s-au distrat, altii s-au indignat. I se asimila chiar, în derizie, prima consoanã a numelui cu cea de a doua.
Tocmai târziu, când alãturi de d-sa sosirã si alte elemente de avangardã ale poeziei noi, o mânã - spun unii astãzi - pioasã, e vorba de Ion Pillat, i-a înmãnuncheat strofele într-un volumas. Adunarea lor era semnul demonstrativ, dar netrâmbitat al cultului care avea sã vinã.
Si a venit. Contemporana dezagregare sufleteascã, crivãtul de dementã, ce parcã s-a abãtut, rãvãsind parnasiana disciplinã interioarã, a scos pe Bacovia, ca pe ceva inert care cãzuse la fund, deasupra.
Considerat în timp, Bacovia rezumã adjectival si anticipativ o epocã.
Purtând blestemul unei sensibilitãti ulcerate de civilizat, de o neobisnuitã acuitate (Plouã):
Oh, plânsul tãlãngii când plouã!

Ce basme tãlãngile spun!
Ce lume-asa goalã de vise!
...Si cum sã nu plângi în abise,
Da, cum sã nu mori si nebun,
nervii, biciuiti de ploaie si zgâriati de scârtâitul crengilor, toamna, într-o tensiune maximã, i-au plesnit - si astfel fragmente de gândire, ce sar în jocuri psihice necontrolate la lumina unui licãr de constiintã trecãtoare, îi dau felul de viziune a unui om dement:
Omul începuse sã vorbeascã singur...
Si totul se miscã în umbre trecãtoare -
Un cer de plumb de-a pururea domnea
Iar creierul ardea ca flãcãra de soare.

Nimic. Pustiul tot mai larg pãrea...
Si-n noaptea lui amarã tãcuse orice cânt;
Si-nvinetit de gânduri, cu fruntea în pãmânt,
Omul începuse sã vorbeascã singur...
Acelasi licãr de constiintã trecãtoare, luminând brusc si numai pentru o clipã strãfunduri de anormalitate, ca un fulger - îl face sã exclame, cu o resemnare comicã si totusi dureroasã, dupã ce însiruie o serie de stridente incoerente (Plumb de iarnã):
Dar cine poate sã explice aceastã tristã poveste?
Viziunea de dementã de mai sus s-a închegat cu alte cuvinte din lirismul specific autorului:
Pustiu adânc... si-ncepe a-nnopta,
Si-aud gemând amorul meu defunct,
Ascult atent privind un singur punct
Si gem, si plâng, si râd în hî, în ha...
(Amurg de toamnã)
Pentru a sensibiliza solitudinea, luând materialul poetic din viata oraselor de provincie, Bacovia scrie:
Sunt solitarul pustiilor piete
Cu jocuri de umbrã ce dau nebunie
(Pãlind)
pentru a putea izbucni (Pãlind):
Tovarãs mi-i râsul hidos, si cu umbra
Ce sperie câinii pribegi prin canale:
Sub tristele becuri cu razele pale,
Tovarãs mi-i râsul hidos, si cu umbra.
Deranjat fiind mecanismul vietii interioare, impresiunile se intervertesc ca ton afectiv:
Eu stau si mã duc si mã-ntorc.
Si-amantii profund mã-ntristeazã
Îmi vine sã râd fãrã sens
Si-i frig, si bureazã.
(Nervi de toamnã)
Iar adesea încearcã sã se obiectiveze:
Vânt de gheatã s-a pornit
Iar sub crengile schelete -
Hohot de smintit...
(Oh, amurguri)
Pentru ca aceastã sensibilitate zdruncinatã sã se mai impresioneze de ceva, vor trebui de acum elemente tari, aproape senzationale, sã o izbeascã, sã o sguduie pentru a se face simtite. Datoritã acestei cauze lãuntrice, ochiului sãu i se deschid perspective de sânge, urechea sa nu mai prinde decât rãcnetele fetelor nebune la „ploaie“ si „urletele lupilor sub stele-nghetate“. Ca o dovadã a tocirii simturilor sale, a lipsei de atentie, din pricina interioarei prãbusiri, pentru tot ceea ce e nuantã, subtilitate, delicatete, vom cita câteva versuri dintr-o poezie în care se gãseste summum solicitudinii sale pentru brutal, pentru senzational:
De-acum, tusind, a si murit o fatã,
Un palid visãtor s-a împuscat;
E toamnã si de-acuma s-a-nnoptat...
Tu ce mai faci, iubita mea uitatã?

Într-o grãdinã publicã, tãcutã,
Pe un nebun l-am auzit rãcnind
etc...
(Plumb de toamnã)
Uzura a asternut deci peste simturile sale un strat impermeabil de bãtãtoritã si solidã insensibilitate. Asa de pildã, pentru impresionarea retinei îngrosate a vizualitãtii sale vor trebui stridente de culori caleidoscopice. De aceea, ochiul lui Bacovia nu mai poate fi afectat de multe ori decât de cele douã culori fundamentale ale cromaticei: alb si negru.
Din gama aceea de nuante a zorilor care începe cu un roz ideal si, trecând printr-un strãveziu caracteristic sidefat, se terminã rãcoros cu un alb izbitor, el va semnala numai pe acesta din urmã:
Salonul alb visa cu roze albe -
Un vals de valuri albe...
Spatiu, infinit, de o tristete armonioasã...

În aurora plinã de vioare,
Balul alb s-a resfirat pe-ntinsele cãrãri -
Cântau clare sãrutãri...
Larg, miniaturã de vremuri viitoare...
(Alb)
Obiectul intuit, schimbându-se radical prin opozitie, se face sensibil aceluiasi ochi prin culoarea dominantã:
Carbonizate flori, noian de negru...
Sicrie negre, arse de metal,
Vesminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru...