O ISTORIE ATEMPORALÃ A LITERATURII ROMÂNE (II)
Mihai Eminescu - Scrisoarea I
Fiecare din Scrisorile lui Eminescu reprezintã o sintezã si o viziune complexã a poetului, ipostaziat în omul de geniu, asupra unor perioade sau epoci istorice în care a evoluat societatea umanã. Inspirat dintr-un fond spiritual peren, Eminescu a pus în miscare teorii filozofice valoroase si legende vechi incitante, desprinse din mitologii diverse, de la cele indiene pânã la cele nordice, scandinave si celtice, care s-au modelat în laboratorul creatiei pentru a da o configuratie originalã, validã filozofic si poetic, conditiei umane. Ca si bãtrânul dascãl din Scrisoarea I, Eminescu este un contemplator al imensei scene a lumii, reflectând, ca într-o giganticã oglindã, prin filtrul constiintei sale creatoare, zbuciumul, zadarnic la scarã cosmicã, al fiintei umane, furnicã în ansamblul lumilor, în Univers.
Apãrutã la 1 februarie 1881, în Convorbiri literare, Scrisoarea I, existând în saptesprezece manuscrise, dupã cum le grupeazã Perpessicius, reflectã tocmai soarta omului de geniu, raportatã la cele douã dimensiuni ale existentei, ilustrate în majoritatea poemelor sale: cea cosmicã, a timpului universal si a marilor spatii galactice, si cea umanã, minusculã, efemerã, nutritã din pasiuni si din vanitãti inutile. De aceea, poemul se structureazã simetric, în cinci secvente, relativ usor de stabilit, adevãrate trepte pânã la adevãrul ultim al creatiei si al cunoasterii: versurile 1 - 6 înfãtiseazã un cadru nocturn care declanseazã, sub influenta lunii, meditatia de tip romantic asupra lumii; versurile 7 - 38 oferã tabloul spectacolului terestru si uman, diversificat si derizoriu, antitetic, abia cãtre final esentializat în ipostaza superioarã a omului de geniu, care poate cuprinde în mintea sa imaginea întregului univers; versurile 39 - 86, episodul cosmogonic, adevãratã genezã în sens eminescian, structuratã si aici în viziune bidimensionalã, de început si de sfârsit al lumilor; versurile 87 - 144, o revenire în planul terestru, al patimilor umane, concentrate mai ales asupra destinului omului de geniu; poemul se încheie (versurile 145 - 156) cu o întoarcere în planul meditativ initial, dominat de imaginea lunii, cãlãtoare peste marile singurãtãti terestre.
La poetii romantici, timpul marilor revelatii nu poate începe decât noaptea târziu, sub imperiul somnului si al visului, când osteneala umanã se poate confunda cu oboseala aparentã, eternã a miscãrilor de astri: „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare/Doar ceasornicul urmeazã lung-a timpului cãrare”. În cadenta timpului cosmic, coincident pentru o clipã cu cel uman, se creeazã o atmosferã de liniste, în care, din adâncul universului, vin marile dezvãluiri privitoare la misterele cele mai nepãtrunse. Antiteza timp uman - timp universal, totusi subiacentã, se relevã încã de aici: ceasornicul mãsoarã conditia trecãtoare a omului, inclusiv a dascãlului, cunoscãtorul stiintei pozitive, descriptive, iar „lung-a timpului cãrare” constituie timpul universal, nesfârsit, imuabil. Pe cer este suveranã luna, astru singular, rece ca si noaptea, care dã mãsurã suferintelor umane: „Luna varsã peste toate voluptoasa ei vãpaie,/Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagã scoate/De dureri, pe care însã le simtim ca-n vis pe toate”. Luna, dominantã aici, denumitã într-o variantã din Mai am un singur dor cu epitet memorabil, „atotstiutoarea”, este nu numai stãpâna noptii si a mãrii, care „varsã liniste si somn”, din cunoscutele ipostaze ale acestui motiv eminescian, ci si un martor tãcut al vremii si al lumii. Mai veche decât pãmântul, numitã la celti Lug, zeita lumii reci, luna este o depozitarã a memoriei universale, sub lumina ei bãtrânul dascãl putând cãlãtori cu gândul pânã în punctul genuin al creatiei. Luna este si un astru potentator de puteri magice, determinând poate nasterea memoriei primordiale la clarvãzãtori. Din punct de vedere gnoseologic, „dascãlul” din Scrisoarea I poate fi si un „mag cãlãtor în stele”, dar unul de rang inferior, pentru cã el nu îsi poate realiza transmaterializarea, transcendenta, ci numai eventuala eternizare prin genialitate, pusã si aceasta sub semnul îndoielii de cãtre o posteritate nerecunoscãtoare. Luna, astru magic, de adoratie, în ipostazã misticã, este vãzutã si în ipostaza de corp ceresc ce strãjuieste peste imensitãtile nebãnuite ale pãmântului, peste marile pustietãti si „miscãtoarea mãrilor singurãtate”. Selenismul evident al pustiurilor si hipnotismul lor extrem îl transportã pe cel rãmas treaz în spatiul visãrii, în sfera irealului, a oniricului: „Mii pustiuri scânteiazã sub lumina ta fecioarã/Si câti codri-ascund în umbrã strãlucirea de izvoarã!/Peste câte mii de valuri stãpânirea ta strãbate,/Când plutesti pe miscãtoarea mãrilor singurãtate./Câte tãrmuri înflorite, ce palate si cetãti,/Strãbãtute de-al tãu farmec tie singurã-ti arãti!/Si în câte mii de case lin pãtruns-ai prin feresti,/Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!” Lumina mai semnificã si un principiu al imortalizãrii, al fluidizãrii materiei încremenite în forme biologice sau geologice. Dedesubt, pe acest pãmânt vechi, oamenii ascultã de un destin care nu este al lor, un fel de fortuna labilis în sens malefic, ilustratã cu o deosebitã grijã a detaliului. Omul e trecãtor, indiferent de rangul social pe care îl ocupã, de rege sau de cersetor, rãmânând sub semnul egalizator al mortii: „Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac,/Când la ziua cea de mâne de-abia cuget-un sãrac…/Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotrivã-i stãpâneste raza ta si geniul mortii;/La acelasi sir de patimi deopotrivã fiind robi,/Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!” Artificiul utilizat de Mihai Eminescu în aceste versuri este similar cu cel din Diavolul schiop, de Lesage: sunt trecuti în revistã toti oamenii perisabili, trecãtori, ai societãtilor umane, vesnice prototipuri ale unui Yorick etern din piesa Hamlet a lui Shakespeare.
În acest marasm absolut, diversificarea umanã este imprevizibilã si derizorie: „Unul cautã-n oglindã de-si bucleazã al sãu pãr,/Altul cautã în lume si în vreme adevãr,/De pe galbenele file el adunã mii de coji,/A lor nume trecãtoare el le-nseamnã pe-un rãboj;/Iarã altul împarte lumea de pe scândura tãrãbii…” „Numele trecãtoare” sunt un simbol pentru efemeritatea lumii, care încearcã sã se înscrie, pentru o necesarã consistentã, în catastife, într-o scurtã înjghebare temporalã. Poate si culoarea „galbenã” a filelor de cãrti, a puzzle-ului cosmic ce se constituie din „mii de coji”, aratã neîmplinirea lumii umane, ce acumuleazã la nesfârsit informatii trunchiate, fãrã a le mai putea sintetiza, a le transforma într-o cale veritabilã pentru viitor.
Cãtre finalul celui de al doilea tablou se singularizeazã portretul „bãtrânului dascãl”, al omului de geniu, situat deasupra frãmântãrilor mãrunte si a patimilor umane. Imaginea geniului, personaj prin excelentã romantic, este remarcabilã, alcãtuitã prin detalierea antitezei trup-spirit, portret fizic-portret moral, polarizatã în mari si expresive contraste. Decrepitudinea fizicã derivã din ansamblul lumii din care face parte, nepãsãtoare fatã de marile valori, versurile luând o acidã tonalitate satiricã: „Iar colo bãtrânul dascãl, cu-a lui hainã roasã-n coate,/Într-un calcul fãrã capãt tot socoate si socoate/Si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi,/Îsi înfundã gâtu-n guler si bumbacul în urechi”. Prin contrast, deficienta somaticã se compenseazã prin amplitudine spiritualã, printr-o uriasã capacitate de cuprindere gnoseologicã: „Uscãtiv asa cum este, gârbovit si de nimic,/Universul fãrã margini e în degetul lui mic,/Cãci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagã”. Comparatiile unei asemenea puteri sunt de ordin mitologic si filozofic: „Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umãr,/Asa el sprijinã lumea si vecia într-un numãr”, reprezentarea cosmicã a lui Atlas si functia magicã a numãrului pitagoreic fiind cele douã componente, concretã si abstractã, ale originalei viziuni eminesciene.
Episodul cosmogonic are la bazã un artificiu romantic, cãlãtoria mentalã, imaginarã, a bãtrânului dascãl de-a lungul timpului, cãtre începuturi, într-un periplu simultan cu alunecarea lunii peste misterele lumii: „Pe când luna strãluceste peste-a tomurilor bracuri,/Într-o clipã-l poartã gândul îndãrãt cu mii de veacuri”. Se deschide astfel, în literatura românã, una dintre cele mai originale viziuni poetice asupra cosmogoniei, comparabile deopotrivã cu mituri strãvechi si cu cele mai noi teorii ale fizicii moderne: „La-nceput, pe când fiintã nu era, nici nefiintã,/Pe când totul era lipsã de viatã si vointã,/Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns…/Când pãtruns de sine însusi odihnea cel nepãtruns,/Fu prãpastie? Genune? Fu noian întins de apã?” Punctul initial de inspiratie pare sã fie Imnul creatiunii din epopeea indianã Rig-Veda, care contine idei si sintagme aproape identice: „Nu era fiintã, nu era nici nefiintã atunci… Unul respira fãrã suflare, miscat de sine însusi…”, dar aceastã viziune cosmogonicã ar putea fi mai bine explicitatã prin comparatii semnificative cu opere similare din timpul Renasterii. Dacã s-ar fi aplecat asupra Scrisorii I, Georges Poulet i-ar fi gãsit, fãrã îndoialã, un loc de frunte în lucrarea sa Metamorfozele cercului, începutã cu Dante, care, în Divina Comedie, îsi reprezenta divinitatea ca un punct central, imobil si etern, împrejurul cãreia se stabilesc cercuri concentrice, puncte de spatiu si de timp raportate la centrul primordial. La Maurice Sceve, în Microcosmos, centrul lumilor este „masã de dumnezeire înghemuitã”, un Dumnezeu-punct, care nu a creat încã lumea, dar se poate oricând descentraliza: „Prin Nimicul sãu închis se pecetluia în Întregul sãu,/Început de sine fãrã principiu si fãrã capãt”. Se recunoaste aici monada pitagoreicã, dar si „punctul central de unde, printr-o explicitare, va emana cercul cosmic ce se aflã implicat într-însul: Esentã plinã în sine de infinitate latentã” (Georges Poulet). Ideea unui Dumnezeu-punct si a unui Dumnezeu-cerc strãbate scrieri din întreaga Renastere, punctul central si cercul, apoi sfera, prin relativizare, confundându-se si devenind suportul filozofic si poetic al ideii universului infinit care cucereste treptat gândirea modernã.
Nu stim dacã Mihai Eminescu cunostea aceste exemplificãri poetice, însã fragmentul genezei din Scrisoarea I constituie o strãlucitã sintezã de viziuni mitice, filozofice si poetice asupra cosmogoniei, cu deschidere si asupra celei mai actuale teorii din fizica modernã, aceea a big-bang-ului, a marii explozii initiale, dintr-un punct de maximã condensare a materiei, din care au pornit cercuri concentrice de galaxii. Acestea, la fel ca în finalul tabloului cosmogonic din poezie, se vor retrage, dupã un apogeu inertial, printr-o nouã comprimare, în punctul de origine, când, pentru o clipã, înaintea unei noi pulsatii, „timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie”. Sã urmãrim versurile eminesciene, în comparatie cu cele prezentate mai sus: „Umbra celor nefãcute nu-ncepuse-a se desface/Si în sine împãcatã stãpânea eterna pace!…/Dar deodat-un punct se miscã… cel dintâi si singur. Iatã-l/Cum din caos face mumã, iarã el devine Tatãl…/Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,/E stãpânul fãrã margini peste marginile lumii…/De-atunci negura eternã se desface în fãsii,/De atunci rãsare lumea, lunã, soare si stihii…” În toate cosmogoniile, întunericul precede lumina, iar dimensiunile nu existã, se creeazã progresiv, fiind cuprinse aprioric în neant, în haos. Chiar în teoriile moderne ale astrofizicii, în teoria Marii Unificãri, a diverselor interactii, slabe, tari, gravitationale si electromagnetice, la început exista un numãr mai mare de dimensiuni, unsprezece sau nouã, care dispar pe mãsura rãcirii Universului, unele dintre mãrimi devenind imperceptibile. Timpul, ca dimensionalitate, nu exista însã înainte de Marea Explozie, increatul fiind, prin excelentã, sediul atemporalitãtii.
Din aceastã stare initialã se desprind asadar mereu alte lumi: „De atunci si pânã astãzi colonii de lumi pierdute/Vin din sure vãi de caos pe cãrãri necunoscute/Si în roiuri luminoase izvorând spre infinit,/Sunt atrase în viatã de un dor nemãrginit…” Însã, în comparatie cu aceste nebãnuite trepte de ierarhie a materiei si a energiei, antiteza dintre planul terestru si cel cosmic se amplificã, lumea umanã apãrând tot mai ignobilã, total minimalizatã: „Iar în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,/Facem pe pãmântul nostru musunoaie de furnici”. Satira eminescianã împotriva decrepitudinii lumii apare aici la maxima ei virulentã: în vastitatea spatiilor, pãmântul este locuit de „microscopice popoare”, în preocupãrile lor minore, oamenii sunt „musti de-o zi pe-o lume micã de se mãsurã cu cotul”, lumea întreagã e „o clipã suspendatã” între oceane de întuneric, sub semnul implacabil al sfârsitului, cãci, din perspectivã umanã, „e vis al nefiintii universul cel himeric”. Civilizatiile ce se succed de-a lungul timpului pe pãmânt sunt neînsemnate în raport cu imensitatea de nepãtruns a spatiilor cosmice, care formeazã lumi în intervale de mii si mii de ani omenesti, pentru a se distruge ele însesi apoi.
Într-un viitor îndepãrtat, însusi uriasul dom uranic este supus entropiei, destrãmãrii finale. Gândul bãtrânului dascãl cãlãtoreste „mii de veacuri înainte” si cugetãtorul vede cum, potrivit legilor cosmice, soarele însusi devine o gigantã rosie, explodeazã, iar planetele se pierd în spatiu: „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros/Cum se-nchide ca o ranã printre nori întunecosi,/Cum planetii toti îngheatã si s-azvârl rebel în spat/Ei, din frânele luminii si ai soarelui scãpati”. Eminescu duce astfel pânã la ultime consecinte unul dintre cele mai rãspândite motive romantice, motivul ruinelor, proiectat la scara întregului Univers, peste care se asterne din nou „eterna pace”: „Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie”. Moartea timpului, transformat în vesnicie, este marele paradox al viziunii cosmogonice eminesciene, justificabil de altfel de fizica modernã, dar aceastã idee nu este exprimatã singular, numai în Scrisoarea I. Domul cosmic are reprezentãri incitante pentru imaginatie si în Memento mori, si aici Eminescu având viziunea marii distrugeri uranice, a Universului. Domul uranic, „unde secolii se torc”, este cuprins, în finalul marii Diorame, de flãcãri, iar „timpul mort si-ntinde membrii si devine vesnicie”.
Aceastã prãbusire a însesi catapetesmei lumii, care încheie episodul cosmogenezei eminesciene, amplificã deceptia poetului asupra destinului uman, atât de neînsemnat în raport cu dimensiunile cosmosului, tonul satirei, în ciuda virulentei limbajului, devenind treptat elegiac. „Poezia întreagã, spune D. Popovici, se lasã astfel pãtrunsã de un sens elegiac, în a cãrui atmosferã se unificã momentele de poezie cosmogonicã si de satirã socialã” (Poezia lui Mihai Eminescu, 1972). Chiar destinul geniului este supus, în penultimul tablou al poemului, prin raportare la acest plan al ruinisticii generale, unei degradãri vizibile, accelerate de aceleasi interese meschine, ale unor insi „mici de zile, mari de patimi”, fãrã identitate („Unul e în toti, tot astfel cum una e în toate”), de agitatia inutilã, de furnicar, a lumii. Desartã este însãsi încercarea dascãlului de a trece în eternitate prin numele sãu scris pe o carte: „Ce-o sã aibã din acestea pentru el bãtrânul dascãl?/Nemurire, se va zice… (...)/O, sãrmane!, tii tu minte câte-n lume-ai auzit,/Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?”, iar naivitatea lui, în aceastã privintã, este fãrã margini: „De-oi muri - îsi zice-n sine - al meu nume o sã-l poarte/Secolii din gurã-n gurã si l-or duce mai departe”. Singularitatea omului de geniu poate deveni, în posteritate, tinta predilectã a contestatarilor, a mediocrilor, a ignorantilor de tot felul, prin mai multe modalitãti de minimalizare. Mai întâi prin ignorarea meritelor reale, de cãtre un pedant din viitor, care „te-o strânge-n douã siruri, asezându-te la coadã,/În vro notã prizãritã sub o paginã neroadã”, omul de geniu însusi devenind un nume anonim „pe galbenele file”, „mii de coji” ale unor cãrti prãfuite, „ale tomurilor bracuri”. Bracurile, deseurile de hârtie, reprezintã la Eminescu imaginea unui univers degradat, total diferit de acela în care cartea lumii si lumea cãrtii, de pildã la Jorge Luis Borges, se identificã, se confundã. Amintirea numelui poate deveni apoi, într-o demagogicã posteritate, nu atât un prilej de glorificare a omului de geniu, ci de amplificare a meritelor celui care îl evocã: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/Nu slãvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el…”, fapt de atâtea ori constatat în cei peste o sutã de ani de posteritate eminescianã. Cei mai multi si mai incisivi vor fi însã detractorii, cunoscuti de altfel de poet chiar din timpul vietii, ajunsi, cu vremea, tot mai numerosi, mai subtili si mai insidiosi (culminând, dacã e sã ne referim la imediata actualitate, cu recentul „caz” Eminescu creat în 1998 de revista Dilema). Lipsiti de capacitatea de perceptie a marilor viziuni poetice, a timpului cosmic, primordial, receptându-l numai pe cel uman, perisabil („Rele-or zice cã sunt toate câte nu vor întelege”), contestatarii omului de geniu vor specula tocmai latura terestrã, banalã a vietii sale, uniformizantã: „Vor cãta vietii tale/Sã-i gãseascã pete multe, rãutãti si mici scandale”, vor scoate, ca dintr-o nemeritatã cutie a Pandorei, numai „pãcatele si vina,/ Slãbiciunea, oboseala, toate relele ce sunt/Într-un mod fatal legate de o mânã de pãmânt”. Incapabili sã perceapã lumina astralã a operei sale, proiectatã în chip benefic asupra întregii lumi, ei vor amplifica amãrãciunea poetului romantic, adus, încã o datã, în punctul zero al nimicniciei terestre, constient cã acele „gânduri/Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri”.
Aceastã amplã dioramã se încheie, în chip simetric, cu aceeasi eternã imagine a lunii ce îsi revarsã, impasibilã la soarta schimbãtoare a umanitãtii, „linistita ei splendoare”. Luna, simbol eminescian al eternitãtii si al tuturor tainelor lumii, pe care le stãpâneste de-a lungul timpului si spatiului, strãbate neclintitã pustietãtile, indiferentã la tristul spectacol uman, pentru cã ea este o parte a universului, parte a unui întreg, în care toate au un sens: „Peste câte mii de valuri stãpânirea ta strãbate/Când plutesti pe miscãtoarea mãrilor singurãtate,/Si pe toti ce-n astã lume sunt supusi puterii sortii/Deopotrivã-i stãpâneste raza ta si geniul mortii!” „Raza” poate semnifica forta de echilibru în univers, declansatoare a entropiei generale, anihilatoare de forme ce ies din legile divine ale traiectoriilor cosmice si ale muzicii sferelor, conservând doar esentele, spiritul universal. Scrisoarea I este astfel o parantezã liricã si poeticã, din perspectivã umanã, în acest etern spirit universal, fasciculul de luminã pe care, din când în când, îl aruncã ochiul originar al creatiei asupra lumii terestre, asezate sub semnul tragic al efemeritãtii.
