- urmare din pagina 14 -
În limbaj leibnizian un asemenea spatiu vine numai în acel de fiecare datã al trãirii, oarecum dupã principiile simplitãtii, indiscernabililor si schimbãrii: „monadele nu au ferestre“; „trebuie ca fiecare monadã sã fie diferitã de oricare alta“; „tot ceea ce a creat - asadar si monada creatã - este supus schimbãrii, ba chiar cã aceastã schimbare este continuã în fiecare monadã“ (9, pag. 509 si 510). În alti termeni, spatiul poetic este el însusi, identitate absolutã ca spatiu creat, dar aduce, e adevãrat, numai sub specia sa, întregul univers al existentei si devenirii. Cumva, dupã un alt principiu leibnizian, cel al continuitãtii: ...„orice stare prezentã a unei substante simple este, în chip natural, o urmare a stãrii sale precedente, asa încât prezentul ei cuprinde în sine viitorul“ (9, pag. 513).
Prezenta lui Leibniz, citat sau prin idei si motive leibniziene în Ms. (vezi 2255, 373, 2257, 11, 8, 2, 2286, 3, 2267, 13, 14, 2287, 29, 30, 2285, 180, 2264, 2, 13), mãrturiseste o receptivitate maturã, chiar cu valente constructiviste. De pildã (în Ms. 2267, 13, 14) aprecierea contributiei lui Leibniz în întelegerea corectã a mãsurii cantitãtii de miscare (5, pag. 45-47) sau redarea principiului ratiunii suficiente: „Tot ce este are o ratiune de a fi“ (Ms. 2267, 31). La fel viziunea cantitativistã, sub semnul completitudinii: „Toate sunt o ecuatiune. Orice moment în viata universului e ecuatiunea momentului urmãtor. Orice moment prezent e ecuatiunea momentului trecut“ (Ms. 2267, 82).
Ideea monadei este prezentã si în fragmentul de nuvelã Mos Iosif (Ms. 2286, 2 r): „Dupã el, fiecare atom era centrul lumii întregi, adicã al nemãrginirii si fiecare sta în legãturã cu toate lucrurile lumii“ (4, pag. 311). În acelasi sens si fragmentul cu titlul Archaerus (Ms. 2269): „Cugetãri imposibile nu existã, cã îndatã ce o cugetare existã, nu mai e imposibilã si dacã ar fi imposibilã, n-ar exista“ (4, pag. 280). Chiar în nuvela Sãrmanul Dionis, atât de tipicã pentru o creatie romanticã, intervine un moment monadologic, folosindu-se chiar sintagma „armonie prestabilitã“: în visul sãu, Dan-Dionis umblã „în lumea solarã a cerurilor“ si încearcã sã-si explice potrivirea gândurilor sale cu acea lume astfel: ...„ceea ce-i pãrea ciudat era cã, de câte ori îi trecea prin minte ca îngerii sã meargã dupã voia lui, ei, într-adevãr, fãrã sã le-o zicã, îi împlineau alintând gândurile. El nu-si putea explica aceastã armonie prestabilitã între gândirea lui proprie si viata cetelor îngeresti“ (4, pag. 107).
Este de observat cã nu-i vorba numai de utilizarea celebrei sintagme leibniziene, ci de o alternativã (în planul limbajului poetic) la specificul modului autentic de a fi completitudinea (venitã ca integralitate) si armonia (venitã ca situare în coordonatele perenitãtii). Spatiul se redistribuie prin ceea ce e tipic prezentei temporalitãtii: apropierea si depãrtarea, ce nu vin spatial (pentru cã spatiul nu este aici preexistenta în sine), ci prin locuri si oameni, în orizontul timpului, cumva ca în tabloul aionic al lui Platon, forma a ceea ce este identic, în limbaj modern: eternitate. Cãci numai timpul se asociazã cu ceea ce suntem, în raport cu procesul de personalizare prin creatie, actiune si cunoastere.
În acest sens, în monologul sãu Dan-Dionis îsi zugrãveste un paradis al vietii din care nu poate lipsi iubirea, întrupatã în Maria. „Nu - spune el - fãrã ea ar fi raiul pustiu“ (4, pag. 103). O ilustrare aflãm si în lirica eminescianã. Si aceasta prin modul de configurare a spatiului poetic si a viziunii despre lume si etosului aduce în prezentã în forma pluralitãtii lumii ca „lume“, idee atât de tipicã mentalitãtii romantice. Spatiul vine temporal în creatii semnificative, de pildã La Steaua: „La steaua care a rãsãrit/E-o cale atât de lungã/Cã mii de ani i-au trebuit/Luminii sã ne-ajungã“.
Un sentiment al spatiului aduce spatiul sub zodia timpului si a unei armonii a „lumilor posibile“, dupã principiul „nu e cu putintã ca Universul sã fie fãcut mai bun decât este“ (9, pag. 527), „le principe du meilleur“. E vorba de lumi ce se deosebesc „prin gradul de realitate trãitã ce survine în ele“, lumi care, asa cum s-a precizat, „constituie o serie neîntreruptã si au un maximum“, anume „de a fi fiecare cea mai bunã dintre lumile posibile“, numai prin aceasta putând „sã devinã realã una anume dintre lumile posibile“ (10, pag. 126 si 127).
În acest sens, deci, e vorba de „spatii“ ca expresii pentru locuri, distante, niveluri existentiale, instituite prin metafore si simboluri si care vin monadic („n-au ferestre“), angajând, totodatã, opozitii absolute si absolutul opozitiei, formã a imposibilului. Edificatoare ar fi Luceafãrul, îndeosebi finalul: „Trãind în cercul vostru strâmt/Norocul vã petrece,/Ci eu în lumea mea mã simt/Nemuritor si rece“. Sau, în Peste vârfuri, spatiile ce dispar pe mãsurã ce vin si nu se pot integra într-un orizont (înteles ca formã a plenitudinii si armoniei): „De ce taci, când fermecatã/Inima spre tine-ntorn?/Mai suna-vei dulce corn/Pentru mine vreodatã?“
Care este natura acestor spatii ne-o aratã proiectia lor ca „lumi“ monadologice prin sens, dar prin „nostalgia infinitului“ (temã romanticã), deschise ca semnificatie, lumi competitive dupã proiectia ca „cea mai bunã dintre lumile posibile“. Faptul poetic al spatiului ca spatialitate conduce astfel la interiorizarea si angajarea lor pluralã în trãirea în orizontul temporalitãtii. Fiind vorba de modelare si instituire valoricã totodatã, spatiile nu existã (fizic), ci vin (valoric), nu sunt prezente, ci forme umane (poetice) de intrare în prezentã, adicã sub semnul temporalului. Ele rãmân oricând „spatii în devenire“ (13, pag. 16), forme ale raportãrii în lume (transformatã în raportare la valoare), si, ca atare, fiintând în mod complementar, armonizate („armonia prestabilitã“) prin însusi faptul creatiei poetice.
În alti termeni, este vorba de spatii exemplare, singulare, irepetabile, care, asa cum sunt prin (si în) evocarea versurilor, nu înceteazã nici prin lipsa de evocare. Cumva în genul monadelor „ele nu pot fi începute decât prin creatie si nu pot sfârsi decât prin anihilare“ (Monadologie, 6), ceea ce înseamnã cã, o datã survenite (inaugural - pur si simplu începând sã fie) prin instituirea valoricã în forma poeticului, ele sunt sustrase devenirii, chiar pieirii, se circumscriu „tabloului aionic“ de care vorbea Platon.
„Lumi posibile“, diferentiindu-se si intrând în prezentã dupã conditia „maximum“-ului, spatiile poetice aici sunt reale tocmai prin exemplaritatea si universalitatea lor în însãsi forma lingvisticã eminescianã a instituirii. Se poate exemplifica aceasta prin sentimentul asezãrii Luceafãrului în coordonatele singularitãtii si ale opozitiei etern-efemer („Ci eu în lumea mea mã simt/Nemuritor si rece“) sau în versurile din Revedere, ale solidarizãrii codrului într-un tablou cosmic (adicã armonizat, încheiat, închis ca sens) al lumii: ...„Numai omu-i schimbãtor,/Pe pãmânt rãtãcitor,/Iar noi locului ne tinem,/Cum am fost asa rãmânem:/Marea si cu râurile,/Lumea cu pustiurile,/Luna si cu soarele,/Codrul cu izvoarele“. Poate nu fãrã dreptate, s-a spus: Eminescu ne vorbeste „cu glasul adâncimii. Sentimentele sale ne grãiesc apoi direct, în felul în care o face muzica, prin tiranica sugestie nemijlocitã. Putem spune apoi cã Eminescu este cel dintâi si a rãmas cel mai de seamã poet muzician al literaturii românesti“ (16, pag. 257). Poate de aceea, evocând „prometeica personalitate a lui Eminescu“, Perpessicius scria: „Poezia lui Eminescu a avut înaintasi demni de dânsul... O mare personalitate liricã numai El a fost... alt izvor, asa de miraculos, ca cel al liricii lui, poezia româneascã n-a cunoscut“ (14, pag. 517 si 518). Tocmai de aceea, continua autorul, „numele lui Eminescu se conduce dupã alte legi decât cele calendaristice. El n-are nevoie de o zi anume, pentru cã toate zilele i se cuvin. Pe el nu-l desmormântãm de zile festive, pentru cã el e vesnic prezent în mijlocul nostru“ (14, pag. 517).
Scurta noastrã incursiune în câmpul modalitãtilor de asimilare si reinstituire a lumilor monadologice a încercat sã schiteze aici ceva despre nivelul cunoasterii filozofiei moderne de cãtre Eminescu si actiunea specificã a acesteia în creatia eminescianã. Trebuie subliniat însã cã forma însãsi a instituirii lumilor poetice nu constituie o simplã transpunere a modelelor de spatiu mentionate - nici cel adus de monadologie, nici cel adus de lirica romanticã - ci o înfãptuire întru totul inauguralã, prin exemplaritatea lor lumile creatiei poetice purtând aici pecetea unui stil unic, ireiterabil si inimitabil: cel eminescian.
„Opera lui Eminescu“ aduce astfel în prezentã ceva mai mult decât un summum de realizãri valorice în orizontul modernitãtii, aduce „imaginea creatorului total“. Este „fenomenul Eminescu“, ce se impune, prin forta lucrurilor, ca un moment de vârf în istoria creatiei moderne si în afirmarea valorilor umane.
Prin unitatea de neegalat a poeziei si cugetãrii - cumva forma însãsi a acestei unitãti - creatia eminescianã produce, stilistic si sub specia instituirii valoricului, o veritabilã mutatie în spiritualitatea lumii românesti moderne si în modernitatea culturii europene, chiar în structura ontologicã a universalitãtii. De aceea, actul critic, evaluativ, devine, în aceste conditii, un act mai mult de înregistrare si restituire. Cãci integrarea si integralitatea tin nu de o evocare în prezentã, ci de o prezentã in aeternum: Eminescu - „Porni Luceafãrul...“
Alexandru BOBOC, membru corespondent al Academiei Române
BIBLIOGRAFIE
1. Cãlinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, II, ed. a 2-a, Bucuresti, Editura Minerva, 1970
2. Cãlinescu, G., Opera lui Eminescu, I, 1970
3. Dumitrescu-Busulenga, Z., Eminescu si romantismul german, Bucuresti, Editura Eminescu, 1986
4. Eminescu, M., Opere, VII; Proza literarã, 1977
5. Eminescu, M., Fragmentarium, Bucuresti, 1981, Editura Stiintificã si Enciclopedicã
6. Eminescu, M., Opere, editie criticã întemeiatã de Perpessicius, XVI: Corespondentã. Documentar, Bucuresti, Editura Academiei Române, 1989
7. Hubscher, A., Vorwort la: A. Schopenhauer, Der handscrifliche Nachlass in fünf Banden, hrsg., von A. Hubscher, Bd. I, München, Deutscher Taschenbuch Verlag, 1985
8. Iorga, N., Istoria literaturii românesti. Introducere sinteticã, Bucuresti, Editura Minerva, 1977
9. Leibniz, G.W., Monadologie, 7, 9, 10, în: G.W. Leibniz, Opere filozofice, traducere de C. Floru, I, Bucuresti, Editura Stiintificã, 1972
10. Martin, G., Leibniz. Logik und Metaphysik, 2, Aufl., Berlin, W. de Gruyter, 1967
11. Noica, C., Introducere la Lecturi kantiene, Bucuresti, Editura Univers, 1975
12. Oprea, A., Biografia intelectualã a lui M. Eminescu, în M. Eminescu, Opere, XIV, 1983
13. Popa, G., Spatiul poetic eminescian, Eminesciana, Iasi, Editura Junimea, 1982
14. Perpessicius, Eminesciana, Iasi, Editura Junimea, 1983
15. Vatamaniuc, D., Cuvânt înainte la M. Eminescu, Fragmentarium, Bucuresti, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, 1982
16. Vianu, T., Scriitori români, în Opere, 2, Bucuresti, Editura Minerva, 1972.
Cartea de filosofie
A.D. Xenopol - filosof al istoriei, de Gheorghe Ungureanu
În cartea sa A.D. Xenopol - filosof al istoriei (apãrutã la Editura Universitãtii din Pitesti, 2003), domnul Gheorghe Ungureanu analizeazã conceptia lui Xenopol despre istorie, cunoscutã sub numele de teoria seriei istorice, prin raportare comparativã la orientarea valoristã asupra istoriei afirmatã de Scoala neokantianã de la Baden prin promotorii ei W. Windelband si H. Rickert.
Totodatã, pe parcursul lucrãrii sale, dl. Gheorghe Ungureanu (doctor în filosofie) trece în revistã problemele de bazã ale filosofiei istoriei si, prin aprecierile sale, sugereazã unele posibile reconstructii în actualul orizont teoretic.
În strânsã legãturã cu obiectivele majore amintite, cartea este structuratã pe douã capitole, care se succed într-o conexiune perfect logicã.
În primul capitol, autorul prezintã o schitã a principalelor momente de referintã în geneza si evolutia filosofiei istoriei, de la Vico si pânã la Ortega y Gasset si H. See, cu scopul de a pune într-o luminã si mai puternicã continutul propriu-zis al lucrãrii.
În continuare, autorul are meritul de a reusi sã degajeze si sã sistematizeze principalele contributii în domeniul filosofiei istoriei aduse de W. Windelband si H. Rickert.
Meritul amintit se cuvine a fi apreciat cu atât mai mult cu cât autorul a avut de reconstituit o multime de motive ideatice neokantiene, pe baza cãrora el însusi propune o anumitã sistematizare, concordantã cu opera celor doi filosofi neokantieni, dar neexpusã în chip expres în opera lor.
În esentã, dl. Ungureanu precizeazã cã Windelband a distins stiintele nomotetice si stiintele idiografice în functie de metoda utilizatã si de scopul urmãrit de cercetãtor si cã, încadrând istoria în rândul stiintelor idiografice, a definit faptul istoric ca fapt purtãtor de valoare.
În continuare, autorul lucrãrii aratã cã Rickert a preluat clasificarea stiintelor operatã de Windelband, ca si definirea faptului istoric, aducând însã o serie de nuantãri privind metoda naturalist-stiintificã si metoda istoricã (individualizatoare), raportul dintre valoare si fapt istoric sau raportul dintre valoare si obiectivitatea în istorie.
În capitolul al II-lea, consacrat lui Xenopol, autorul sistematizeazã tezele acestuia asa cum le ordonase si pe cele ale Scolii de la Baden, prezentând, mai întâi, clasificarea stiintelor fãcutã de istoricul si filosoful român în stiinte teoretice (ale faptelor de repetitie) si stiinte istorice (ale faptelor de succesiune), apoi definitia datã de acesta faptului istoric ca fapt de succesiune si raportul dintre faptul istoric si seria istoricã.
Modalitatea analizei simetrice a celor douã orientãri - orientarea valoristã badezã si teoria seriei istorice a lui A.D. Xenopol - este cât se poate de fructuoasã, deoarece îi permite autorului o analizã comparativã de substantã.
De altfel, capitolul la care ne referim include si un subcapitol intitulat Serie istoricã si valoare, care pune în balantã virtutile fiecãreia dintre cele douã orientãri. Autorul aratã cã principalul dezacord dintre Xenopol si Rickert priveste elementul organizator care conferã istoriei titlul de stiintã, si anume conceptul de valoare si, respectiv, conceptul de serie istoricã. Dl. Ungureanu relativizeazã îndreptãtit opozitia amintitã, acutizatã de Xenopol, care considera cã valorile ar fi subiective si relative. Or, pe de o parte, asa cum precizeazã si dl. Ungureanu, valorile sunt obiective în sensul cã sunt entitãti extraindividuale. Pe de altã parte, notiunea de serie istoricã aplicatã lumii umane nu exclude notiunea de valoare, cãci ideile generale prin care se caracterizeazã seriile istorice pot încorpora în substanta lor si anumite valori.
În lucrarea sa, autorul dovedeste nu numai fortã de sistematizare, ci si un pregnant spirit analitic, pe care îl manifestã în analiza detaliatã a deosebirilor dintre serie si lege, sau a raportului dintre serie si explicatie în istorie, sau a raportului dintre serie si valoare.
Autorul utilizeazã efectiv o bibliografie de calitate, care include, pe lângã lucrãrile teoretice ale lui Xenopol, si numeroase scrieri de referintã, din care nu lipsesc nici unele lucrãri în germanã ale lui Rickert sau Windelband sau unele scrieri în francezã, printre care Theorie de l’histoire si studiul lui H. Beer despre Xenopol.
În general, atent la organizarea si expunerea sistematizatã a ideilor, ca si la explicitarea si evaluarea acestora, autorul cultivã un stil clar si precis, propriu limbajului teoretic bine asimilat si utilizat.
Date fiind virtutile stiintifice ale lucrãrii realizate de domnul Gheorghe Ungureanu, A.D. Xenopol - filosof al istoriei, sunt convins cã ea va servi atât specialistilor în domeniul stiintelor socio-umane, în spetã cercetãtorilor si cadrelor didactice care se ocupã de filosofie si de istorie, cât si studentilor care se specializeazã în istorie sau în filosofie, precum si unui cerc intelectual mai larg, format din cei pasionati de întelepciune.
Prof. univ. dr. Ioan N. ROSCA
