Toapele nu salveazã planeta
El, personaj mediocru, incult, infatuat, capricios, bãdãran, mãrunt, dar prosper om de afaceri, lansat cu mate de oaie si alte mãruntisuri. Ea, casnicã, întretinutã, nesatisfãcutã, înjuratã, bãtutã, bântuitã de pofte. Relatiile în cuplu - mizerabile, în afarã - tot asa.
Celãlalt, al treilea, parazit social, ratat profesional, esuat matrimonial, pretins intelectual, cu o culturã precarã fãcutã pe apucate, însã bun de amant pe bani într-un menaj de duzinã.
Dar clasicul triunghi conjugal, aici de douã parale, devine patrulater prin aparitia bruscã a tinerei luate în gazdã. Fãrã altã zestre decât caisa pe care trebuie s-o pãstreze neatinsã, desi mai scãpase caii si înainte de a nimeri în aceastã speluncã.
Ei doi, ele douã, care pe care. Gelos, capul familiei îsi iubeste nevasta pe sponci, dar si cu mai mult foc nepoata de la tarã, care nu face nazuri, dimpotrivã, încearcã sã-l ispiteascã. Ea, doamna casnicã, îsi declarã iubirea sotului, este gata sã si jure, dar de-abia asteaptã sã cadã în bratele intrusului, care, si el, se strecoarã în dormitorul celeilalte. Iar venetica, la rândul ei, se oferã fiecãruia fãrã alegere. Patru personaje, opt iubiri, fiecare bãrbat face dragoste cu douã femei, fiecare femeie cu doi bãrbati, totul sub acelasi acoperis. Un adevãrat carusel erotic ce trosneste din încheieturi, dar, deocamdatã, functioneazã.
De fapt, nimeni nu iubeste pe nimeni, pentru cã nu sunt în stare sã o facã si nici nu stiu mãcar ce înseamnã asa ceva. Pornirile lor se consumã la nivel senzorial si nu numai manifestãri sexuale. O si declarã un personaj: „Am cap si trup, dar capul nu poate controla trupul, care e fãcut din piele!“ Nu se cautã, nu se cunosc decât la nivel epitelial, nimic nu trece dincolo de epidermã, totul se învârte în jurul caisei si însemnelor bãrbãtesti, masculi si femele si atâta tot.
Cam la atât se rezumã si restul existentei lor. O existentã anostã, submediocrã, instinctualã si visceralã. O lume de periferie, dar nu geograficã, pe harta vreunui oras, ci la marginea normalitãtii conditiei umane.
Nici mãcar moartea nu are aici valoare, cei doi bãrbati sfârsind la fel de derizoriu precum au trãit. Doi masculi încãierati pentru o femelã în cãlduri, eveniment pe care jungla nu-l înregistreazã. Jungla tranzitiei noastre în care pecinginea spolierii fiintei umane de nobletea sa necesarã se întinde tot mai mult.
Se afirmã în caietul-program cã aceastã lume a piesei lui Pusi Dinulescu se trage din mahalaua lui G.M. Zamfirescu si Eugen Barbu. Dar unde este Vulpasin? Unde este domnisoara Nastasia? Unde sunt „Mânã Micã“ si crâsmarul din groapa lui Ouatu? Acelea sunt cu adevãrat personaje, acestea numai niste fantose.
Actorii Petrisor Stan, Doina Aida Stan si Adrian Damian au reusit sã se goleascã de substanta lor umanã si sã intre în sacul de piele al acestor manechine. Pentru nici un actor nu este usor sã trãiascã stãrile unui personaj negativ. Iar acestea nu sunt nici mãcar atât. Pleavã si gunoaie. Este de minune cum acesti actori pot sã interpreteze orice, de la personaje foarte complexe, la asemenea secãturi.
O adevãratã revelatie a fost tânãra actritã, proaspãtã achizitie a teatrului pitestean, Mirela Dinu-Popescu, cãreia personajul, mai putin liniar decât celelalte, i-a oferit prilejul unei game largi de interpretare.
Numai în teatru poti sã sari peste umbra ta. Si umbra regizorului Matei Varodi este una destul de lungã. Dupã spectacolele din trecut, cu un Musatescu si cu un Caragiale, credeam cã si-a atins apogeul. Dar a venit Morisca, în care face sã fosneascã si sã înfloreascã un întreg crâng de simboluri, de la funia destinului la balerina-fluture. Si, în sfârsit, aceastã casã cu toape în care lucreazã cu o mânã sigurã un text postmodernist, într-o manierã ce pãrea rezervatã numi pleiadei de regizori scoliti în ultimii ani. Ne asteptãm la noi surprize…
Scenografia spectacolelor, pe mãsura posibilitãtilor financiare ale teatrului, în ambele cazuri, sumarã, dar sugestivã - câteva prelate si pânze atârnate pe unde trebuie - este semnatã de Mihaela Dinu-Pitigoi.
Premierele sectiei de prozã ale teatrului pitestean în stagiunea 2003-2004: Visan, tatãl, de D.R. Popescu, în regia lui Constantin Dinischiotu; Casa cu toape, de Pusi Dinulescu, regia Matei Varodi; Cronica unui rãsãrit de soare avortat, de Matei Visniec, în regia lui Bogdan Cioabã; Eduard al III-lea, de Shakespeare, regizor Mihai Lungeanu; Chirita în provincie, de Vasile Alecsandri…
În reluare: Lichidarea, de Paul Everac; Burghezul gentilom, de Moliere, Soacra cu trei nurori, dupã Ion Creangã, Morisca, de Marin Ionitã.
Romantul comic si caricatura politicianismului
George Rizescu
Parlamentarii lui Salvache
Publistar, 2003
La noi nu existã traditia romanului comic, nici mãcar a celui umoristic, specie cultivatã de marile ziare care au inventat foiletonul, serialul episodic, înainte de aparitia telenovelei. Nu existã dacã nu luãm în consideratie fabuloasa Tiganiadã, o epopee subintitulatã însã poem, si eroic, si comic, si satiric. Romanul românesc a început cu romanul politic Istoria Ieroglificã, 1705, de Dimitrie Cantemir, care este o fabulã moralã, desi sub ieroglife se ascund personaje si situatii într-adevãr comice.
Al patrulea volum semnat de George Rizescu din ciclul eroi-comico-satiric, Sarlatanii, Editura Porto Franco, 1993, Sarlatanii sau Igor Salvache si revolutia, Editura RAI, 1995, Guvernarea lui Salvache, Editura Cultura, 1998, continuã povestirea caricaturalã a fulminantului impostor Igor Salvache proiectat acum în viata politicã postrevolutionarã si în angrenajele misterioase ale Parlamentului. Asa cum caricatura e fatã de picturã, asa este si romanul caricatural fatã de romanul social. Am spune cã, în lipsa unei traditii a romanului comic, autorul apeleazã la o traditie dramaticã, spectacularã, mult mai bine reprezentatã, reluând si adaptând un stil de vodevil si scenetã comicã, extrem de sarjatã, ca în comedioarele lui Alecsandri sau Matei Millo. Suntem într-o lume exclusiv a impostorilor ajunsi în functii importante. Asa cum, când trec, marile furtuni ridicã la suprafatã gunoaiele usoare, javrele, impostorii, demagogii, oportunistii, hotii au ajuns... „departe” dupã revolutie. Dacã Sarlatanii sau Minunatele aventuri ale preabunului Salvache, apãrut la Editura Porto Franco, cu zece ani în urmã, era un roman „retro” si selecta, sintetiza masinatiunile si strãlucirea impostorului de geniu Igor Salvache pe vremea regimului comunist si a Marelui demolator, volumul al doilea este o carte „live” din mijlocul evenimentelor. Igor Salvache a ajuns parlamentar, dar pãstrând toate distinctiile cunoscute: demagogia, oportunismul - si o trãsãturã nouã, avaritia - dorinta de parvenire, care gãseste cel mai fertil teren de exprimare.
Pentru cã are ca centru de semnificatie politicianismul mocirlos, devine volumul al doilea din Sarlatanii un roman politic? Am zice cã da, pentru cã prin profunzimea perspectivei si analizei politice transgreseazã conditia umoristicã si caricaturalã pentru a accede la ideea de roman politic. Dacã Dimitrie Cantemir sau Liviu Rebreanu (în mult hulitul roman Gorila) scoteau efecte burlesti, satirice si umoristice din interiorul unui roman politic, aici, prin efectele si conotatiile satirice si caricaturale, se ambitioneazã atingerea structurii de roman politic.
Este evident cã autorul - care încearcã sã se detaseze de actiune, fãrã implicatii concludente - sarjeazã, picteazã cu pastã groasã, deformatoare. Ca si în primul roman, autorul face o introducere sau, mai degrabã, un rezumat al sectiunii care începe. De exemplu capitolul I, în care aflãm câte ceva despre notiunea de „parlamentar” si unele amãnunte despre democratie si jocuri specifice democratiei. Aici aflãm cine dã putere unui stat si cine sunt dusmanii statului de drept. Ce crede lumea civilizatã... Noile teorii ale domnului Igor Salvache - romanul despre fabricarea unui parlamentar democratic pe principiile actului revolutionar din Decembrie ajustat cu principiile eticii si echitãtii liber consimtite prin asumarea benevolã a puterii...
Nu doar politicianism oneros existã în aceastã nouã dezvoltare a Sarlatanilor, ci si întâlniri misterioase si mondenitãti strãlucitoare, pentru cã autorul stie sã întretinã, cu vervã burlescã, o lume aflatã la marginea prosperitãtii, dar si a decadentei. Printr-un stil plin de pitoresc, fantastic de suplu, îndrãznet, dar si naiv, cu frecvente eruptii de realism macabru sau mai exact de „neorealism“ negru, George Rizescu a crescut, scriitoriceste, în rafinament si poate acredita viziunea burlescã, grotescul, caricaturalul fãrã dificultate. Or, se stie cã realizarea comicului rãmâne lucrul cel mai greu de construit în literaturã. Sigur cã, în profunzime, Sarlatanii este si un roman cu cheie, cã anumite personaje fictionale se pot identifica cu persoane reale. Autorul poate spune, desigur, cã orice asemãnare cu oameni si situatii din viata realã este absolut întâmplãtoare. Si cine l-ar putea contrazice?
Impostori si chiar infractori, în orice caz improvizatori ai conditiei de „fericit ales al Natiunii“, parlamentarii sustin partituri comice prin confesiuni revoltãtor de sincere dacã nu ar fi de-a dreptul cinice. Este clar cã ironia si satira nu se îndreaptã numai cãtre universul fictional, cãtre lumea construitã de autor, ci si asupra formulei textuale, asupra ideii de roman.
În sensul canonic al conceptului de roman, romanul de fatã este mai degrabã „romant“, o caricaturã a romanului.
Prima „clasã politicã“ postrevolutionarã nu s-a dovedit aptã pentru misiunea istoricã încredintatã. Dar nu numai cã nu a fost la înãltimea asteptãrilor, dar s-a fãcut si de râs prin ignoranta ilarã, prin comportamentul amatoristic si abuziv, prin ridicolul acumulãrilor hrãpãrete si lipsite de bun-simt.
Romanul reprezintã expresia concretã a acestui râs electoral.
Aureliu GOCI
