Sera de scriitori de pe Soseaua Kiseleff
- episodul al XXVI-lea -
Titanii în costum de stradã
Veneam în Bucuresti cu destule lecturi de literaturã contemporanã. Unele fãcute la întâmplare, altele la recomandarea mentorului meu, profesorul si poetul Aurel Iordache. Si, la Oradea, sub îndrumarea lui Aurel Covaci.
Mã pasiona Sadoveanu, mã câstigase Cezar Petrescu, mã regãseam, mai ales, în proza lui Zaharia Stancu - am si scris sub influenta lui. Enigma Otiliei cãdea ca o ploaie de varã ca sã spele Maidanul cu dragoste, Rãscoala parcã trecuse si peste satul meu, chiar cu mine pe capra trãsurii, Ion putea sã fie chiar tata, care si el a fost ars de patima pentru pãmânt si prima lui nevastã a fost una cu ceva avere, dar a sfârsit bolnavã de tuberculozã, Ciuleandra se prindea în horã cu Tiganca albã. Intram pe poarta palatului din Soseaua Kiseleff mai avându-i în bagajul mintii mele pe Slavici, Agârbiceanu, Gala Galaction, Damian Stãnoiu, Ionel Teodoreanu, Bucura Dumbravã, Sandu Aldea, Sanda Movilã, Nicolae Crevedia, Mihail Drumes, Octavian Desila, G.M. Zamfirescu, chiar Petre Bellu si, bineînteles, pe Iancu Vissarion, singurul scriitor pe care îl cunoscusem personal. Dar în acel moment eram de-a dreptul obsedat de Camil Petrescu. Nici un alt personaj literar nu mã fascinase mai mult ca Danton.
Retinusem de la omul care mi-a cãlãuzit primii pasi pe aceastã cale cã nici un personaj literar nu poate depãsi limitele intelectuale ale autorului sãu. Schimbând termenii binomului, bineînteles cã autorul nu poate fi mai putin lucid, mai putin creativ, mai sãrac în idei si în sentimente decât personajul pe care l-a creat.
Dupã pãrerea mea, Gelu Ruscanu, Andrei Pietraru, Stefan Gheorghidiu erau unele dintre cele mai inteligente personaje din literatura românã. Iar Danton, de-a dreptul un urias. Un titan în toate domeniile. Si, în închipuirea mea, Camil Petrescu nu putea sã fie decât un alter ego. Omul care vedea idei trebuia sã fie cu câteva capete deasupra celorlalti. Mai aproape de sus, mai aproape de dincolo, mai aproape de unde nu se mai poate. De lumea esentelor, de lumea ideilor pure, de lumea pe care nu o mai vãzuse decât domnul Platon.
Un scriitor masiv, dintre cei pe care i-am cunoscut, era Mihail Sadoveanu. Atât de înalti încât le pluteau capetele pe deasupra multimii de oameni: Petru Dumitriu, Alfred Margul Sperber (scriitor de expresie germanã) si Mircea Sântimbreanu.
Ca sã fii scriitor mare nu trebuie sã atingi neapãrat doi metri înãltime sau peste o sutã de kilograme. Dar poate deveni un motiv publicitar. Ceea ce m-a împins spre literatura cãrtilor scriitorilor aflati în dimensiuni corporale extreme a fost simpla curiozitate. De cele mai multe ori se întâmpla ca si biografia lor sã fie pe mãsurã. Si cum sã nu fie asa când afli cã Alfred Margul Sperber a luptat în armata austro-ungarã în primul rãzboi mondial, ca sã treacã apoi în Armata Rosie, pe care o pãrãseste ca sã se statorniceascã în viata civilã din România. Bãiatul care îsi luase bacalaureatul la Viena se înscrie la o universitate româneascã, dar îsi continuã studiile la Paris, apoi la New York, unde este si gazetar la publicatii comuniste, atunci când de-abia se înfiripa aceastã miscare peste Ocean. Cum-necum, eroul nostru ajunge functionar tocmai acasã la Muza din Burdujeni, aproape un deceniu, ca în timpul celui de-al doilea rãzboi sã fie întâlnit în Bucuresti trãind din diferite expediente, printre care lectii particulare. Dar activitatea comunistã a lui Alfred Margul Sperber nu-l situeazã în rândul primilor profitori de dupã 23 august. Nici rãsplatã, nici recunostintã. Rãmâne un simplu colaborator la diferite reviste cu versuri în limba românã si germanã si cu traduceri, pânã se stinge, în 1967, la vârsta de 69 de ani si câteva luni.
Fiecare scriitor îsi are romanul sãu. Margul Sperber nu si l-a scris. Nu i l-a scris nici altcineva. Putea sã fie un roman social, politic sau chiar de aventuri. Nu a fost sã fie de nici un fel. Iar creatia sa literarã, chiar când a fost vorba de motive eterne, precum cele mitologice sau erotice, chiar când încerca o fuziune între mijloacele de expresie traditionale cu cele moderne, nu sparge plafoanele mijlocii.
Orgoliile lui Petru Dumitriu si cele ale lui Mircea Sântimbreanu sunt pe mãsura înãltimii lor corporale. Dar chiar si mai si…
Petru Dumitriu scrie la fel de usor cum respirã sau bea apã. Nici o urmã de efort. Poate sã scrie la repezealã. Dar se si grãbeste. Pe de o parte, ca sã ajungã celebru fãrã întârziere, pe de altã parte, ca sã înlãture sau mãcar sã adoarmã suspiciunile. Este singurul scriitor boier din tânãra generatie afirmatã la jumãtatea secolului. Nu are mosii, nu are castele, nici conace mãcar, dar se poartã ca un aristocrat. Nu lasã sã i se umbreascã mãretia în nici o împrejurare. Când o stimabilã doamnã i se adreseazã numindu-l Petre Dumitrescu face o adevãratã crizã în public. Aroganta lui se împleteste cu o nobilã generozitate, bine regizatã. Scrie la comandã, dar cu o evidentã detasare. Asta vreti, asta vã dau. Scrie cu o deosebitã îndemânare unul dintre primele romane din literatura românã puse în slujba propagandei comuniste si constructiei socialiste, Drum fãrã pulbere, despre primul canal Dunãre-Marea Neagrã. Se face cã nu-i vede pe detinutii politici adeseori adusi acolo pentru exterminare, trece indiferent pe lângã dramele care se petrec si este interesat de un demers pe cât de triumfalist, pe atât de artificial. Iar în altã carte, Bijuterii de familie, îsi scoate la mezat clasa socialã din care fãcea parte, poate chiar propria familie. Secventa în care detinãtoarea bijuteriilor este asasinatã de persoana cea mai apropiatã, înãbusitã cu perna pe care dormea, este, într-un fel, autobiograficã. Autorul se leapãdã de matricea sa fãcându-i vânt în lumea de dincolo. Dar vine un timp de lehamite. Fie în urma unui examen de constiintã, fie pentru cã nu se considerã destul de rãsplãtit pentru serviciile fãcute, dezerteazã în lumea de dincolo de Cortina de Fier. Gurile rele vehiculau motivatia unui conflict între el si fetele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care ar fi pus ochii pe înfãtisarea lui statuarã. Sau, poate, viceversa. Oricum, avea gata romanul Fiicele regelui Ghitã. Dar unde este propriul sãu roman?
În timpul uceniciei mele la scoala de pe Soseaua Kiseleff mi-a fost profesor de creatie literarã. Cult, as zice chiar erudit, priceput în mânuirea condeiului, reusea sã ne capteze atentia. Trebuie sã mãrturisesc deschis cã de la Petru Dumitriu m-am ales cu mai multã educatie esteticã decât de la lectiile teoretice. În acelasi timp, romanele sale ne orientau - mai exact ne deviau - mai mult spre literatura de tip nou, adicã propagandisticã, decât îndemnurile permanente ale politrucului de meserie.
Pe Mircea Sântimbreanu l-am cunoscut mai târziu. Actor în serialul filmului Haiducii, personaj care ar fi fost capabil sã ducã un cal în spinare, sã mãnânce o jumãtate de vitel fript si sã bea un butoi de vin, ar fi putut sã joace foarte bine rolul lui Flãmânzilã sau al lui Setilã. Nãscut în anul 1926 si afirmat pe terenul literaturii de-abia prin 1956, nu a jucat nici un rol în timpul uceniciei noastre. Dar ca director un numãr de ani ce pãreau fãrã sfârsit al editurii care publica preferential literaturã pentru tineret si cãrti ale tinerilor scriitori, a trecut toatã generatia mea prin mâinile lui, chiar în anii de debut. Avea destui redactori care lucrau sub umbra cenzurii, dar nu se putea sã-ti aparã o carte în aceastã editurã pânã nu-i treceai de câteva ori prin birou cu atentii ca de ziua nasului. Si la ce puteai sã te astepti de la un om care scria numai povestioare didactice si moralizatoare despre copiii crescuti în eprubeta educatiei comuniste? Cele mai valoroase, dacã ne gândim în câte limbi erau traduse si în câte tãri erau tipãrite - Recreatia mare, Lângã groapa de furnici, La telefon telefonul, Cu si fãrã ghiozdan, Caramele cu piper, Elefantii cu rochite, dar, mai ales, Muma Mamutilor Mahmuri. S-ar fi bucurat, oare, tot de atâta trecere dacã autorul lor n-ar fi fost unul dintre cei care întocmeau listele cãrtilor recomandate pentru traduceri, dacã n-ar fi fost vorba de reciprocitate cu alte edituri? Cert este cã multi scriitori au rãmas cu impresia cã fãrã ajutorul lui Mircea Sântimbreanu n-ar fi putut sã debuteze. Iar eu stiu foarte bine cum s-a bãtut cât a putut cu cenzura ca sã dea drumul romanului lui Ion Lãncrãnjan Drumul câinelui.
Trei, Doamne, si toti trei voinici, dar, cântãrindu-le operele, deocamdatã nici unul nu putea sã sarã mai departe de umbra sa. În fata ochilor mei rãmâneau de neegalat Danton, curtea regalã, iacobinii si girondinii, nobilimea si plebeii, strãzile Parisului si toate drumurile Frantei, dusmanii si prietenii, procurorii si judecãtorii, gardienii si cãlãul. Lucid si pãtimas, vulcanic si profund, întelept si imprevizibil, iubind tara mai mult decât l-a iubit pe el Dumnezeu, usor narcisist, dar absolut devotat, strateg si stegar al revolutiei, dar victimã, sacrificat pe altarul ei. Rãmâne mãret si în fata clipei fatale, când îi sclipeste în ochi cutitul ghilotinei: „Dobitocule, ai sã poti opri tu capetele noastre sã se sãrute când le vei arunca în cosul cu tãrâte?“ Si dorinta de pe urmã, ca un ecou de tragedie anticã: „Sammson, dupã ce îmi vei reteza capul sã-l ridici si sã-l arãti multimii! Meritã!“
Coama de leu, fruntea de zimbru, ochii serafici si demonici în acelasi timp, fata cioplitã în piatrã, buzele neapãrat senzuale, gâtul vânjos, umerii largi, cosul pieptului ca de taur, membre cu oase groase, pântecele strâns în corset… Acesta e Danton. Autorul lui nu putea sã fie mai prejos…
Dar unde se ascundea? Camil Petrescu nu da rãspuns la nici o invitatie. Nu am putut sã-l vãd nici la uniune, nici la Casa Scriitorilor, nici la Fondul literar, cu atât mai putin la noi la scoalã. Un coleg al meu a reusit, totusi, sã-i plaseze manuscrisul unei piese de teatru. I-a fost returnat necitit. Explicatia: nu avea timp pentru lecturi si discutii. Si se ruga sã nu mai fie sâcâit. A i se adresa cu asa ceva, zicea el, e ca si cum ai încerca sã opresti un tren aflat în vitezã ca sã ceri un cãrbune mecanicului de locomotivã pentru a-ti aprinde tigara.
Cineva mi-a spus cã as putea sã-l gãsesc în Sala Sporturilor de la Floreasca, unde avea loc un concurs între echipe studentesti. Am crezut cã-si bate joc de mine. Dar individul se arãta foarte bine informat. În timp ce scria la romanul Un om între oameni, Camil Petrescu asista la meciuri, acestea fiind singura lui formã de evadare si încãrcare a bateriilor. M-am dus mai mult pentru fetele acelea cu picioare lungi si frumoase, pe care eram sigur cã le gãsesc acolo.
Îl caut din priviri pe toate bãncile, prin toate colturile. Nici urmã de vreun bãrbat urias.
Camil Petrescu. Cel care a putut sã afirme cã „Sadoveanu este o glumã în literatura românã“. Ca sã-l condamn ar fi trebuit mai întâi sã-l ucid pe Macedonski, cel care a avut nefericita inspiratie sã scrie cam asa despre Eminescu chiar în zilele de început ale nenorocirilor sale: „As plânge dacã-n balamuc/Destinul lui ar fi mai bun/Cãci pânã ieri a fost nãuc/Iar azi nu e decât nebun!“ Dar nu sunt niste cazuri singulare. Nicolae Iorga îl desfiinteazã pe Arghezi, poetul Cuvintelor potrivite îl numea, la rândul sãu, pe marele savant „un mos pârtag“, Ion Barbu era contestat si contesta la rândul sãu, Maiorescu si Hasdeu se aflau la cutite… Pãrintele lui Danton nu era nici el scutit: „Numele domnului Camil Petrescu este salvat numai datoritã confuziei cu Cezar Petrescu“. Sau si mai rãu: „Cuvântul nulitate este cel în care Camil Petrescu încape cu opera sa cu tot“. La rândul sãu, nu cruta pe nimeni. Nici mãcar pe Lovinescu, fatã de care trebuia sã fie îndatorat. Este în stare sã publice o brosurã Eugen Lovinescu sub zodia seninãtãtii imperturbabile, cu scopul de a-l pune la punct, dar, poate, si pentru a-l provoca.
Nu stiu de ce toate acestea îmi trec prin minte ca niste secvente de film cu pelicula veche si cam deterioratã, proiectatã de un aparat beteag tocmai în aceastã salã de sport, atât de animatã. Poate unde aflasem cã în tineretea lui a fost si cronicar sportiv (îti vine sã crezi?), tot atât, asiduu cum scria despre spectacole de teatru sau despre filme. Sã fi cutreierat acum sãlile de sport în „cãutarea timpului pierdut“? Stiam cã a fost un admirator al lui Proust. Cã în lucrarea sa Teze si antiteze chiar integrase un eseu care se ocupa de Marcel Proust si noua structurã. Dar întrebat de un student dacã se afla sub influenta scriitorului francez, el rãspunde iritat: „Eroare! El se afla în cãutarea timpului pierdut, eu în cãutarea absolutului!“ Privesc în dreapta, privesc în stânga. Nici un cap peste capetele multimii. N-o sã vinã. Ce dacã scria pe vremuri cronici sportive? A fost el si cronicar de rãzboi, asta nu însemna cã mai este ispitit de fronturile de luptã, unde miroase a praf de puscã. Mai ales cã experienta sa a fost amarã în aceastã poveste... Ce-i venise sã facã pe strategul militar? Analizând rãzboiul din Abisinia, gãsea cauzele ineficientei trupelor de ocupatie si le da instructiuni comandantilor si stat-majoristilor italieni. Si se trezeste într-o bunã zi cu o scrisoare de multumire chiar din partea Ducelui si este invitat la Ambasada Italiei în tinutã corespunzãtoare pentru a fi distins cu o mare decoratie. Si cheltuieste, de unde avea, de unde n-avea, sã-si facã rost de frac negru si de mãnusi albe. Si debarcã dintr-un taxi luxos. Dar portarul nu fusese informat de venirea lui. Politicos, cere totusi relatii prin telefon. Camil Petrescu? Cine-i Camil Petrescu? Nu figureazã pe nici o listã de invitati... Cãzuse în capcana unei farse...
Incomod, iritabil, nu era agreat de confrati. Dar suferea mai mult pentru cã nu i se jucau piesele. De fapt, ele nu-si gãseau actorii pe mãsurã. Îl duce cu vorba George Vraca, mai bine de un an, ca sã refuze în cele din urmã rolul lui Danton. Când i se joacã, totusi, Miorita, cunoaste gustul amar al cãderii. Ceea ce nu-l face sã renunte la scris. În buna traditie a dramaturgilor clasici sau romantici, se apucã sã dea lectii de teatru actorilor, regizorilor, studentilor de la Conservator, publicului. Ca unul desprins din Renastere, vrea sã stie tot si ceva pe deasupra. Ca si cum s-ar teme cã nu rãmâne cine stie ce de pe urma sa, doreste sã lase cât mai multe mãrturii cã a trecut pe scoarta pãmântului. Versuri (Ciclul mortii), prozã (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de rãzboi, Patul lui Procust), teatru (Suflete tari, Miorita, Act venetian, Danton, Jocul ielelor), dar si filozofie, esteticã, chiar matematicã si multã, nespus de multã si efemerã gazetãrie...
Nu-i este la îndemânã romanul realist, fie chiar unul istoric. Timp de patru ani se documenteazã temeinic despre revolutia de la 1848 si rolul lui Bãlcescu printre ceilalti revolutionari. Dupã care începe romanul-frescã sau romanul-fluviu Un om între oameni, muncã titanicã ce îl epuizeazã pânã acolo cã nu-si va putea duce opera pânã la capãt.
Titanul pe care-l cãutam pornise pe drumul unui destin fãrã asemãnare încã de la începutul venirii sale pe lume. Orfan de amândoi pãrintii, crescut de o mãtusã, îsi ia soarta în propriile mâini încã din pruncie. Fãrã intelectuali în familie, fãrã îndemnãri si sprijin în stiinta de carte. Când este luat la scoalã stie de mult sã citeascã si sã scrie. Elev eminent în liceu, pãrãseste facultatea ca sã plece voluntar pe front, unde este si rãnit. Dar îsi ia licenta si doctoratul cu „magna cum laude“.
Sala Sporturilor Floreasca. Pe care o mãtur cu privirea peste tot. Si deodatã vãd asezat pe o bancã, sfios, parcã cerând iertare cã se aflã acolo, un bãtrânel ghemuit în sine, o mânã de om, turtã de cearã, aproape strãveziu, strâns într-un loden - cumpãrat pe puncte de cartelã - pãros si de culoare stacojie, ros pe la guler si pe la mansete. Tãcut, dar cu privirea iscoditoare, ferindu-se de tinerele care-l înconjurau, înalte, zvelte, expansive, îmbrãcate numai în maiouri si în sorturi, asteptându-si rândul sã intre pe teren.
Singurul bãrbat între ele, nimerit cine stie cum acolo, uneori de abia îl zãream prin pãdurea de picioare feciorelnice, lungi si frumoase. Se chinuia mult cu un aparat auditiv, care probabil nu-si prea fãcea datoria sau nu reusea mai mult în acel vacarm al fetelor dezlãntuite. Nu putea sã fie decât un pensionar care îsi tocise toatã viata coatele la un birou de functionari mãrunti. Si nu stiu cum era lumea privitã prin ochelarii sãi cu niste lentile care pãreau mereu aburite, cum era ea auzitã prin greierasul tinut în ureche. Dar era evident cã el chiar trãieste spectacolul si îl vedeam cum tresare si freamãtã în momentele palpitante.
Da, era el, domnul academician, domnul laureat al Premiului de Stat, jurnalistul, cronicarul sportiv si de teatru, întemeietorul de reviste si de ziare, filozoful, matematicianul, estetul, poetul, autorul dramatic, prozatorul Camil Petrescu. Cel care se pregãtea sã intre în eternitate. Cã în Istoria literaturii române intrase mai demult. Ca sã aibã ce sã scrie nenumãrati critici si istorici literari. Pe lângã ei, cu multã întelegere a omului si a operei, Georgeta Horodincã, Florica Ichim si alte doamne. Ca el sã poatã sã spunã de acolo, de pe unde este: „Iatã femeia pe care am iubit-o!“
Marin Ionitã
