La Stolnici, în copilãrie (XI)
În vacante prin Bucuresti (1)
Viata mea si a surorii mele nu s-a desfãsurat în adolescentã exclusiv la Stolnici. Erau vacantele la mare, la Eforie, sau la munte, la Sinaia. Erau si scurte perioade de 5-10 zile când veneam la Bucuresti. Trãgeam în general la Atheneé Palace, unde locuia cu anii o mãtusã mai îndepãrtatã a mamei, Ecaterina Stãtescu, vãduva fostului ministru liberal de justitie Eugen Stãtescu. De douã-trei ori am locuit si la fostul Hotel Stãnescu, vizavi de Hotelul Union, la coltul str. Academiei cu str. Câmpineanu, care pe vremea aceea se numea str. Regalã.
Bucurestiul interbelic se deosebea mult de cel de astãzi, nu numai din cauza mutilãrilor aduse urbanisticii sale de regimul comunist, mutilãri dominate de Casa Scânteii (Presei) si Casa Poporului, care, prin mãrimea si urâtenia lor, sunt pecetile pe care Gheorghiu-Dej si Ceausestii le-au pus pentru câteva secole asupra fostei Cetãti de Scaun a voievozilor nostri.
Orasul era mic, spatiile verzi erau mai multe, lipseau blocurile si, în genere, edificiile agresive. Pe stradã, desi automobilele - în general foarte luxoase - nu lipseau, circulau însã în special birjele mânate de nelipsitii muscali îmbrãcati în caftane de catifea. Erau, dar mai putine, si cupeele complet închise, capitonate în piele si cu perdelute la ferestre, care creau o atmosferã intimã. Câtiva boieri si mari burghezi foloseau si ei calesti a la Daumont, trase de doi sau patru cai (niciodatã sase sau mai multi, cãci numai trãsurile regale aveau acest drept). Iarna ne plãcea sã mergem cu sãniile, ai cãror cai înveliti în valtrapuri multicolore erau condusi tot de aceiasi muscali, având însã pe cap cãciuli mari de blanã. Ne plãcea în sãnii datoritã zurgãlãilor de la gâtul cailor, a pãturilor cu care ne înveleau si a paielor de pe podea în care ni se înfundau picioarele.
Tot pe stradã, în „centru” ne impresiona numãrul foarte mare al pietonilor, în general elegant îmbrãcati. Doamnele toate aveau pãlãrii si purtau mãnusi si vara. Domnii, cu cravate si sacouri chiar în arsitele din iulie si august, purtau fie pãlãrii de fetru, fie acele pãlãrii rotunde de paie clasice pentru „la belle epoque”. Formau un puhoi dens si miscãtor care se agita pe ambele trotuare, în special pe Calea Victoriei (de la încrucisarea cu Calea Grivitei pânã la cea cu marile bulevarde) si pe bulevardul Elisabeta, unde, în general, gãseai mai mult tineret.
Unii se plimbau ca sã „ia aer” si sã întâlneascã prietenii, altii într-adevãr aveau treabã si circulau cu serviete grele de piele de lux, cumpãrate la vestitul magazin Beckmann de pe Calea Victoriei, unde gãseai tot ce vrei din piele, de la mãnusi si centuri pânã la geamantane, sei de cãlãrie sau hamuri. Erau si cei care fãceau cumpãrãturi în magazinele ce-si etalau mãrfurile ispititoare în vitrine superbe, care concurau cu cele de pe Rue Saint Honnoré de la Paris sau Kartnerstrasse de la Viena.
Multi se opreau la cafenele si cofetãrii, ca cea a lui Nestor vizavi de Atheneé Palace, lângã Hotelul Splendid, astãzi dispãrut, dupã ce a fost bombardat de nemti la 24 august 1944; sau cea a lui Riegler, din fata Teatrului National, din localul fostului restaurant al Hotelului Hugues, astãzi dezafectat, restaurant în care complotistii l-au ademenit si apoi l-au sechestrat pe Beldiman, prefectul Politiei, în noaptea de 11/23 februarie 1866, când a fost detronat Alexandru Ioan Cuza. Nu am mai apucat cofetãria lui Fialkovski, vestitã la începutul veacului al XIX-lea.
În schimb, toatã adolescenta noastrã am fost dusi la Capsa, care egala, ca elegantã, calitate a serviciului si în special a bomboanelor, marile cofetãrii ale Vestului: Demel si Sacher la Viena sau La marquise de Sevignée la Paris.
Se situa în marea traditie a cafenelelor bucurestene de tip vienez care, la sfârsitul epocii fanariote, au luat locul celor de tip turcesc de pe vechiul pod al Beilicului de sub Dealul Mitropoliei.
La Capsa ne plãcea interiorul, care astãzi a fost scrupulos reconstituit, ne plãcea si ambianta, mai ales cã pãrintii nostri gãseau totdeauna acolo cunoscuti cu care se antrenau în discutii interminabile, în timp ce noi ne bucuram de prãjituri (si acum îmi aduc aminte de platourile multicolore, cu nume ce ne fascinau, ca indianã, carac, cartof, amandinã, „eclair”, savarinã si de torturile de ciocolatã, cafea sau cu fructe glasate), de cafeaua si ciocolata cu lapte si cu friscã de neuitat, care erau servite în cãni de argint masiv, astãzi dispãrute (se mai gãsesc exemplare rare în muzeul cofetãriei), si mai ales de imensele borcane de cristal pline cu bomboane de toate felurile pe care le servea o doamnã Cazan, totdeauna impecabil îmbrãcatã (care avea o fatã de vârsta noastrã, cu care ne jucam la Sinaia).
Bomboanele de la Capsa nu numai cã erau excelente, dar aveau un adevãrat statut social, greu de înteles astãzi. În „lumea bunã” a Bucurestilor nu puteai sã oferi decât bomboane de la Capsa, care erau vândute în cutii sobre, pe care era scris Maison Capsa, sub stema Capitalei. Bunica mea însã mi-a arãtat cã în tineretea ei Capsa vindea bomboane la comandã, în casete de abanos sau de lemn de trandafir, cu ornamente aurite. Moda aceasta dispãruse în tineretea mea, dar cutiile respective le mai gãseai ca mobile în unele case. Si bunica mea pãstra unul dintre aceste cofrete la Stolnici, în care îsi strângea corespondenta.
În jur de ora prânzului, multi - mai ales domnii - se înghesuiau la bãcãnia-bodegã a lui Dragomir Niculescu, la încrucisarea Cãii Victoria cu str. Regalã, peste drum de Hotelul Continental, unde se aflã acum Magazinul Romarta. Aici gãseai toate bunãtãtile culinare, de la icre negre si languste la stridii, pateu de ficat de gâscã, cegã, morun etc. si toate bãuturile, inclusiv vinurile frantuzesti si sampaniile cele mai prestigioase. Puteai sã le cumperi sau sã-ti oferi o gustare ca la Maxim’s, la Prumer sau la Le Grand Vefour la Paris. De altfel, multe dintre delicatesele de la Dragomir Niculescu erau aduse direct de la Paris cu Orient Expresul.
Mi-aduc aminte cu multã nostalgie de o cafenea-braserie care avea un farmec deosebit. Era cafeneaua Corso, situatã la parterul unei clãdiri simetrice, si ca pozitie, si ca stil, cu cea a Fundatiilor Regale, clãdire de lângã Atheneul Român si în fata pitorescului restaurant Cina pe care-l masca. Era un loc unde se întâlneau oamenii de afaceri. Mi-aduc aminte de fotoliile de piele verde si de un detaliu neînsemnat: ziarele erau prezentate într-un fel de rame de lemn mobile, care te ajutau sã le citesti sau sã le rãsfoiesti, dar te împiedicau sã le sifonezi sau sã le iei cu tine. Deasupra Cafenelei Corso stiu cã era Automobil Clubul Regal Român, pe care însã nu l-am vizitat niciodatã.
În schimb, l-am cunoscut bine pe venerabilul sãu presedinte, conul Iancu Mitilineu, care, fiind însurat cu o Priboiancã, petrecea o parte din timp la mosioara lor de la Ciesti, la circa 5-6 kilometri de Stolnici. Ne impresiona prin barba sa întotdeauna îngrijit aranjatã, prin eleganta englezeascã a hainelor sale, chiar când se plimba prin coclaurile din lungul râului Cotmeana, si prin întregul sãu comportament de om de lume, de dandy din epoca victorianã. A fost cândva diplomat, ca si fratele sãu, a fost chiar ministru de Externe, dar în general ducea o viatã de rentier, care cheltuia mai mult decât câstiga, fiind vesnic plin de datorii, desi scãpase de multe dintre ele gratie faimoasei legi de Conversiuni initiate de Costicã Argetoianu, care conducea, printre altele, Jokey-Clubul împreunã cu Barbu Catargi. Conu’ Iancu si sotia sa Titi erau nelipsiti de la baluri, nunti, botezuri, receptii, chermeze organizate de Societatea Principele Mircea si, bineînteles, de la cursele de galop (mai ales în cazul premiilor mari de la Bãneasa). Aveau o masinã BMW sport, elegantã, tapitatã în piele galbenã si - lucru deosebit - cu capota fixatã prin douã curele care-i dãdeau un aspect de mare clasã, cu care veneau si la noi la conac.
Regimul comunist a pus capãt vietii lor de lux. Au trãit câtãva vreme din vânzãri în casa lor din strada Nisipeanu, pânã ce conul Iancu a murit. Titi Mitilineu s-a cufundat într-o viatã de mizerie, ajutatã de vara ei Lala - vãduva lui Armand Cãlinescu si-a sfârsit zilele dupã o penibilã sedere de câtiva ani în cãminul realizat de Ana Aslan în str. Mânãstirea Cãldãrusani, unde destinul a vrut sã o îngrijesc.
Sotii Mitilineu aveau un fiu foarte reusit, Johny, cu care am copilãrit la Bucuresti, la Sinaia, la Eforie si, bineînteles, la Stolnici, unde fãceam curse de cai si de trãsuri, jucam bridge, ne distram cu nelipsitul „crochet“ din curte si chiar cu care am înjghebat o echipã de fotbal localã, de care eram foarte mândri, desi, în general, pierdeam toate meciurile. Mai fãceam împreunã expeditii prin pãdurile noastre. Tot împreunã am trãit momentele dificile ale unei cumplite inundatii a Cotmenei, care a distrus case, a omorât oameni si animale si a ruinat multe pãduri.
Crescut într-o atmosferã prooccidentalã, cu guvernante englezoaice, Johny, ca si noi, respingea si miscarea legionarã si, în general, filozofia politicã nazistã. Exasperarea produsã de comportamentul hitleristilor l-a fãcut ca, împreunã cu sora mea si cu fiul unui chiabur din Pãdureti, sã fugã într-o noapte din Stolnici si sã disparã ca în romanele de aventuri de proastã calitate. Din întâmplare, reîntorcându-mã de la stagiul militar fãcut la Leucosesti, lângã Lugoj, l-am zãrit pe Johny la fereastra unui tren care se îndrepta spre Timisoara. Asa am dedus cã fugarii nostri au plecat spre Iugoslavia. Cum paza germanã era foarte eficace, conul Iancu, fiindu-i fricã pentru soarta fiului sãu, a folosit puternicele sale relatii, intervenind pe lângã Comandamentul german. Interventia a ajuns prea târziu, cãci aventurierii nostri au fost prinsi de o patrulã germanã. Sora mea a reusit sã evadeze, ca prin minune, si a ajuns în rândul partizanilor lui Tito, cu care a luptat împotriva nemtilor pânã la prãbusirea Reichului, când s-a întors în tarã. Bãietii însã au fost executati dupã o judecatã sumarã si formalã.
Acad. Constantin BÃLÃCEANU-STOLNICI
