RE-FORMA
Vocatia schimbãrii sau a continuitãtii?
Directia si farul
Luând ca punct de referintã anul 1989, când, metaforic spus, „mãmãliga a explodat”, am pãsit în al doilea deceniu de la „venirea schimbãrii” si „dilemele” persistã: cine, ce si cum sã se modifice? De unde sã vinã schimbarea?
Suntem oare la fel de dornici de schimbare precum Farfuridi, care, „cu multã convingere” dixit: „Iatã opinia mea. (…) Din douã, una, dati-mi voie: ori sã se revizuiascã, primesc! Dar sã nu se schimbe nimic; ori sã nu se revizuiascã, primesc! Dar atunci sã se schimbe pe ici, pe acolo, si anume în… punctele… esentiale…Din aceastã dilemã nu puteti iesi… Am zis!” (I.L. Caragiale, 1972:141) sau, dupã cum considera Eminescu, suntem caracterizati prin nestatornicia noastrã, iubirea de schimbãri, irosirea de puteri vii pe „lucruri de nimic sau de-a dreptul stricãcioase” (Timpul, 26 septembrie 1878)?
Astfel, precum copiii care, pentru „a-si face o florãrie, smulg plantele din câmp si le asazã fãrã rãdãcini în straturi”, „departe de a ne ocupa de fondul lucrurilor, credem cã (e) de ajuns (!) sã avem numai forma lor” (idem). Identificarea cauzei dificultãtii României de „a se articula Europei civilizate” în degradarea moralã cu efectele ei secundare: „institutii devitalizate, parazitism social, starea deplorabilã a învãtãmântului” conduc la ideea cã nu schimbarea îl nemultumeste pe Eminescu, ci felul în care ea este realizatã de contemporanii sãi. Românii au o vocatie de a porni de la formã la fond (T. Maiorescu) - în timp forma poate crea fondul - o dorintã de ardere a etapelor. Dar, în acest caz, situatia din „teren” demonstreazã frustrãri, incongruente, probleme imprevizibile. În 1999, în Eseuri de psihologia schimbãrii, Adrian Neculau prezintã o întreagã listã, întocmitã de filosofi, psihologi si sociologi români, cuprinzând o parte din relele zilelor noastre: frica, suspiciunea, delatiunea, servilismul, lenea, egoismul, dedublarea, conformismul, pe de o parte, si pe de alta, intoleranta, xenofobia, spiritul agresiv, deformatii care blocheazã procesul de învãtare a comportamentelor adaptative. „Iesim cu totii greu din acest labirint” este de pãrere Adrian Neculau si, provocând cititorul sã evalueze „mãsura în care analistul psihosocial a reusit un diagnostic si un prognostic pertinent”, el prevede o refacere spiritualã, psihosocialã de o mult mai mare duratã si soldatã cu inevitabile pierderi în comparatie chiar cu refacerea economicã.
Astãzi un lucru este cert: existã un consens asupra necesitãtii schimbãrii, reformei, mai putin asupra modului de realizare a acesteia. Pornind de la definitia pe care DEX (1975) o dã reformei, „Transformare politicã, socialã, culturalã, cu caracter limitat sau de structurã, a unei stãri de lucruri, pentru a obtine o ameliorare sau un progres”, se pune întrebarea: de la cine sã porneascã schimbarea în bine?
Ne aflãm în situatia cãpitanului de vas de care ne povesteste Stephen Covey: aflându-se pe punte, într-o noapte cetoasã, i se raporteazã cã se observã o luminã care anuntã apropierea unei ambarcatiuni si iminenta ciocnire. Cãpitanul comandã sã se semnalizeze cã vasul celãlalt trebuie sã-si schimbe cursul cu 20 de grade. Semnalul de rãspuns: „E de dorit ca voi sã schimbati cursul cu 20 de grade!” Cãpitanul ordonã: „Sunt cãpitan, schimbati cursul!” I se rãspunde: „Sunt marinar clasa a ll-a. Ati face bine sã schimbati voi cursul!” Cãpitanul ordonã furios: „Transmite! Sunt un vas de rãzboi! Schimbati cursul!” Flash-uri de luminã: „Sunt un far”. Vasul cãpitanului schimbã cursul.
Observãm cum, în cazul cãpitanului prins de ceturi, o perceptie limitatã a unei realitãti critice, poate tot atât de greu de înteles ca cele întâlnite uneori în viata noastrã, determinã un anume tip de comportament ce ignorã realitatea. În momentul în care situatia este vãzutã într-o altã luminã, se produce o modificare de paradigmã având ca efect o schimbare de atitudine. Este ideea care se aflã la baza cãrtii lui Stephen R. Covey Eficienta în 7 trepte sau un abecedar de întelepciune si care îsi are sorgintea în conceptia despre modificarea paradigmei, ca origine a oricãrei schimbãri, preluatã de la Thomas Kuhn, care afirmã cã „aproape orice progres semnificativ în câmpul cercetãrii stiintifice reprezintã, înainte de toate, o rupere cu vechile traditii, cu modurile anterioare de gândire, cu vechile paradigme” (Structura revolutiilor stiintifice: 17).
Schimbare socialã si schimbare individualã
Dictionarul de sociologie Larousse (1996, pag. 237) defineste schimbarea ca fiind constituitã de factorii care afecteazã o stare A, transformând-o într-o stare B.
Conform dictionarului, existã douã posibilitãti de a aborda termenul:
• putem considera cã stabilitatea e pe primul loc, iar schimbarea este secundarã, nu în functie de timp, ci în functie de prioritatea persoanei
• putem accepta faptul cã schimbarea este cea mai importantã, iar stabilitatea reprezintã o încetinire a schimbãrii.
Oricare ar fi abordarea, rezultã cã realitatea istoricã si socialã este alcãtuitã din procese continue si din efectele lor cu faze de accelerare si de încetinire. „Realitatea istoricã, schimbãtoare, reprezintã un ansamblu de acte umane de cunoastere, de creatie si de actiune”, iar între institutii si schimbare existã o relatie permanentã, parcurgând momente precum:
• deriva - o schimbare imperceptibilã pentru contemporani, acumularea unor schimbãri nesemnificative în sine, dar care duc la rezultate...
- continuare în pagina 23 -
