Centrul Cultural Pitesti

Între instructie si educatie

Sistemul de învãtãmânt românesc si-a propus, în acesti ani, obiective si scopuri ambitioase, apte sã rezolve problemele care decurg din preconizata aderare a României la Uniunea Europeanã, în anul 2007. Din acest punct de vedere, schimbãrile ar trebui sã fie de ordin calitativ, urmãrind atât racordarea la o economie functionalã de piatã (de care suntem foarte aproape), cât si realizarea unei structuri nationale de învãtãmânt compatibile cu cea europeanã. Instructional, politicile în domeniu trebuie sã aleagã (este timpul!) între un învãtãmânt pragmatic, de „piatã”, nu elitist (academic), care sã ducã la dezvoltarea unei clase mijlocii puternice (cu accent pus pe servicii si initiativa personalã privatã), si un învãtãmânt contemplativ, bazat pe o culturã generalã solidã, dar prea putin legat de realitãtile economice si sociale din România. Oricum, toate sau aproape toate preocupãrile se îndreaptã spre aceastã laturã „materialã” a sistemului de învãtãmânt. Ce variantã s-a ales în ultimã instantã? Este foarte greu de fãcut o evaluare, în conditiile în care coerenta unor activitãti este destul de „subtire”. În orice caz, ne mândrim, în continuare, cu nivelul înalt (teoretic) al învãtãmântului preuniversitar, cu olimpicii nostri care, pe plan international, câstigã medalii în fiecare an (plecând apoi sã studieze în colegii europene si americane). Se vorbeste însã mai putin de „media” culturalã a învãtãmântului românesc, iar aici statisticile europene ne plaseazã pe un loc destul de jos. Se poate spune cã învãtãm eficient, performant? La ce criterii ne raportãm când facem o asemenea analizã? În opinia mea, suntem încã la început în ceea ce priveste gãsirea unor relatii „câstigãtoare” economic si social între „ceea ce învãtãm” si „pentru ce învãtãm”. Dincolo de informatiile (de multe ori inutile) pe care copiii nostri le primesc la clasã, acestia au nevoie de o deschidere europeanã, de informatii de orientare, dacã vreti, despre un areal comunitar spre care ne îndreptãm.
În iuresul dezvoltãrii „cantitative” a învãtãmântului românesc (de la dotãri materiale si pânã la accentul pus cu prioritate pe „teoretic”) nu se ia în calcul educatia, definitã în sensul ei cel mai larg, de la „cei sapte ani de acasã” si pânã la înmagazinarea unor valori nationale si europene. Rezultatul? Scoala româneascã se confruntã cu probleme (sociale) de neimaginat pânã acum câtiva ani: consum de alcool, de tutun, violentã, abandon scolar, delincventã. Existã, în opinia mea, preocupãri prea putine în acest domeniu. Tineretul român îsi cautã identitatea (de altfel legitimã) într-o lume pe care n-o mai întelege si unde nu gãseste repere valorice viabile. Copiii nostri vor sã comunice, sã-si explice fenomene pe care nu le înteleg, vor sã construiascã o realitate care sã fie a lor. Din pãcate, multe dintre institutiile de socializare nu-si mai îndeplinesc functiile si aici mã refer, în primul rând, la familie si la scoalã. De fapt, cred cã problema instructionalã nu rezolvã problema educationalã. Desigur, avem profesori foarte competenti, dar câti pedagogi avem? Câti dintre profesorii nostri se apropie de „sufletul” elevului sãu? Miza este foarte mare, iar în acest context de crizã, dascãlul trebuie sã-si asume si o asemenea misiune.
De asemenea, problema educatiei trebuie abordatã si în context european, în primul rând ca informatie si constientizare a unor norme si realitãti europene. Se face prea putin si avem prea putini oameni pregãtiti într-o viziune educationalã europeanã.
În concluzie, as putea spune cã între instructie si educatie este necesar sã existe o comuniune. Avem posibilitãtile necesare de a reusi, iar tinerii nostri au calitãti extraordinare. Nouã ne rãmâne misiunea de a-i pregãti pentru o Europã fãrã granite, dar cu un sistem de valori umane universal.

Lector univ. dr. Octavian Mihail SACHELARIE

Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]

Între instructie si educatie Sistemul de învãtãmânt românesc si-a propus, în acesti ani, obiective si scopuri ambitioase, apte sã rezolve problemele care decurg din preconizata aderare a României la Uniunea Europeanã, în anul 2007. Din acest punct de vedere, schimbãrile ar trebui sã fie de ordin calitativ, urmãrind atât racordarea la o economie functionalã de piatã (de care suntem foarte aproape), cât si realizarea unei structuri nationale de învãtãmânt compatibile cu cea europeanã. Instructional, politicile în domeniu trebuie sã aleagã (este timpul!) între un învãtãmânt pragmatic, de „piatã”, nu elitist (academic), care sã ducã la dezvoltarea unei clase mijlocii puternice (cu accent pus pe servicii si initiativa personalã privatã), si un învãtãmânt contemplativ, bazat pe o culturã generalã solidã, dar prea putin legat de realitãtile economice si sociale din România. Oricum, toate sau aproape toate preocupãrile se îndreaptã spre aceastã laturã „materialã” a sistemului de învãtãmânt. Ce variantã s-a ales în ultimã instantã? Este foarte greu de fãcut o evaluare, în conditiile în care coerenta unor activitãti este destul de „subtire”. În orice caz, ne mândrim, în continuare, cu nivelul înalt (teoretic) al învãtãmântului preuniversitar, cu olimpicii nostri care, pe plan international, câstigã medalii în fiecare an (plecând apoi sã studieze în colegii europene si americane). Se vorbeste însã mai putin de „media” culturalã a învãtãmântului românesc, iar aici statisticile europene ne plaseazã pe un loc destul de jos. Se poate spune cã învãtãm eficient, performant? La ce criterii ne raportãm când facem o asemenea analizã? În opinia mea, suntem încã la început în ceea ce priveste gãsirea unor relatii „câstigãtoare” economic si social între „ceea ce învãtãm” si „pentru ce învãtãm”. Dincolo de informatiile (de multe ori inutile) pe care copiii nostri le primesc la clasã, acestia au nevoie de o deschidere europeanã, de informatii de orientare, dacã vreti, despre un areal comunitar spre care ne îndreptãm. În iuresul dezvoltãrii „cantitative” a învãtãmântului românesc (de la dotãri materiale si pânã la accentul pus cu prioritate pe „teoretic”) nu se ia în calcul educatia, definitã în sensul ei cel mai larg, de la „cei sapte ani de acasã” si pânã la înmagazinarea unor valori nationale si europene. Rezultatul? Scoala româneascã se confruntã cu probleme (sociale) de neimaginat pânã acum câtiva ani: consum de alcool, de tutun, violentã, abandon scolar, delincventã. Existã, în opinia mea, preocupãri prea putine în acest domeniu. Tineretul român îsi cautã identitatea (de altfel legitimã) într-o lume pe care n-o mai întelege si unde nu gãseste repere valorice viabile. Copiii nostri vor sã comunice, sã-si explice fenomene pe care nu le înteleg, vor sã construiascã o realitate care sã fie a lor. Din pãcate, multe dintre institutiile de socializare nu-si mai îndeplinesc functiile si aici mã refer, în primul rând, la familie si la scoalã. De fapt, cred cã problema instructionalã nu rezolvã problema educationalã. Desigur, avem profesori foarte competenti, dar câti pedagogi avem? Câti dintre profesorii nostri se apropie de „sufletul” elevului sãu? Miza este foarte mare, iar în acest context de crizã, dascãlul trebuie sã-si asume si o asemenea misiune. De asemenea, problema educatiei trebuie abordatã si în context european, în primul rând ca informatie si constientizare a unor norme si realitãti europene. Se face prea putin si avem prea putini oameni pregãtiti într-o viziune educationalã europeanã. În concluzie, as putea spune cã între instructie si educatie este necesar sã existe o comuniune. Avem posibilitãtile necesare de a reusi, iar tinerii nostri au calitãti extraordinare. Nouã ne rãmâne misiunea de a-i pregãti pentru o Europã fãrã granite, dar cu un sistem de valori umane universal. Lector univ. dr. Octavian Mihail SACHELARIE