- urmare din pagina 8 -
...unui asemenea elev, care l-a lovit. Indignat de acest gest, s-a adresat ministrului învãtãmântului din acea vreme - nimeni altul decât Spiru Haret - informându-l cã „sunt multe victimele printre studentii facultãtilor noastre, dar mizeria i-a împiedicat sã reclame si atunci directorii si elevii scoalelor private au pus piciorul pe grumazul lor”.
Fãrã a se lamenta, Pârvan dezvãluia pasivitatea oamenilor politici fatã de asemenea evenimente si condamna lipsa de preocupare pentru formarea viitoarelor personalitãti ale culturii si ale vietii de stat. „Sãrmanã tarã - scria el - în care conducãtorii generatiilor viitoare vor fi recrutati dintre acesti insolenti elevi de azi ai scoalelor private, cãci ei constituie pãtura bogatã a tãrii.”
Dar memoriul lui Pârvan nu este privit cu minimã atentie! Haret îl repartizeazã secretarului ministerului, lui G. Adamescu, cel care îl trimite „la dosar”.
Dupã douã sãptãmâni directorul liceului cere depãrtarea lui Pârvan, deoarece devenise „inutil si chiar vãtãmãtor disciplinei”.
Urmând dorinta de a ajunge cât „mai sus, nu în treptele ierarhiei lumesti, ci în cunoasterea si întelegerea lumii, în stãpânirea unei cât mai mari pãrti din stiinta omeneascã atât de restrânsã si totusi atât de nemãrginitã”, Pârvan pleacã la specializare la Universitatea din Jena, unde face câteva observatii de mare interes. Prima se referã la valoarea învãtãmântului superior german, mai exact la sectiile istorice si de medicinã, „care nu sunt peste tot de valoarea celor din Bucuresti”. A doua exprima mâhnirea lui Pârvan cã „eram priviti cu neîncredere si aproape tratati cu dispret de învãtatii de aici” (de la Jena - n.n.). Altele aveau ca obiect unele probleme de culturã socialã, de folosire a traditiilor care formau combustia propriilor eforturi de culturalizare, se refereau la contributia intelectualitãtii germane - Lessing, Herder, Kant, Fichte, Schiller, Goethe, W.v. Humboldt - la edificarea Germaniei moderne. „Profesorii cugetãtori, filosofi, în frunte cu Fichte, îsi iau însãrcinarea de a ridica din nou Prusia si de a realiza dorinta regelui ei ca statul sã înlocuiascã prin puteri sufletesti ceea ce a pierdut din cele fizice”, avea sã constate si sã transmitã în tarã tânãrul cãrturar român.
Avântul Germaniei în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea se datora „puterii ideii, puterii universitãtilor înfloritoare, puterii gimnaziului umanistic, organizat de Humboldt, scolii primare, cãreia i-a dat atâta îngrijire, se datoreste, în sfârsit, silintelor unite ale dascãlilor de toate gradele înlãuntrul aceluiasi înalt ideal al ridicãrii neamului”.
Constatãrile fãcute în Germania îi întãreau convingerea cã regenerarea sentimentului national se poate înfãptui prin activitatea dascãlilor, categoria intelectualilor cea mai numeroasã si mai apropiatã de popor, alãturi de Bisericã si de Armatã.
La 24 ianuarie 1906, în conferinta despre Unire, prezentatã în cadrul Societãtii Academice din Berlin, Pârvan a expus un amplu program istoric, social-cultural, de principii de pedagogie nationalã, pe care l-a adus la cunostintã autoritãtilor din tarã.
Spirit receptiv la miscarea în care era cuprinsã lumea, Pârvan sesiza epuizarea epocii de asteptare si pasivitate si trecerea la activism, la luptã, conditie fundamentalã a progresului. „Ca nu sã pierim - sustinea el - trebuie sã ne aruncãm în luptã, sã dãm ajutor celor care se bat pentru cauza cea dreaptã. Si aceasta nu-i decât una: ridicarea poporului nostru la nivelul culturii apusene, pe baze nationale. Singura scãpare a noastrã e idealul national.”
Pârvan întelegea prin idealul national „expansiunea cea mai înaltã a tendintelor de mãrire si de înãltare ale unui neam în limitele întinderii sale etnice si geografice”. Operã complexã, de lungã duratã, constructia idealului national cerea convergenta activitãtii culturale cu remedierea grabnicã a stãrii economice, sociale si politice a tãrii.
Finalitatea programului era eminamente politicã: „Ridicarea din toate punctele de vedere a neamului nostru si unirea lui într-o viatã completã comunã”.
În acelasi timp, Pârvan adreseazã lui N. Iorga o Scrisoare de la câtiva dascãli plecati în strãini cãtre colegii lor din tarã, un adevãrat program cultural pentru reînnoirea sentimentului mândriei nationale.
În centrul obiectivelor erau situate desteptarea sentimentului de frãtie si solidaritate, folosirea si cinstirea zestrei lãsate de strãbuni, limba, credinta, obiceiurile, tot ceea ce formeazã firea caracteristicã a unei natiuni.
Dãscãlimea sã înteleagã cã „trebuie sã facem si politicã”, „iar munca noastrã sã ne fie muncã de apostoli, care nu asteaptã nici o rãsplatã si nu urmãresc nici o glorie pentru ei, ci fac totul pentru binele neamului”.
Dascãlilor li se recomandã sã cultive inteligenta, sã dezvolte caracterul, sã asigure cunostintele teoretice cele mai elevate, sã rãspândeascã stiinta aplicãrii cunostintelor dobândite si sã cultive constiinta datoriei. Activitatea didacticã trebuie dublatã de formele educatiei permanente: conferinte, discursuri publice, editarea brosurilor pe diferite teme, participarea la activitatea publicisticã, organizãri de serbãri în cadrul cãminelor culturale, discutii permanente cu oamenii.
„Viitorul nostru stã în luminarea poporului”, este crezul intelectual al lui Pârvan.
De aceea profesorul contemporan, dacã e de fapt un om superior, nu mai e astãzi un infailibil profet de sentinte revelate si un „prospector de aur si diamante în stâncosul pustiu al neîntelepciunii omenesti. Cu Diogenes din Sinope, profesorul contemporan are a cãta, în scoalã ca si în lumea largã cu lampa aprinsã si ziua, oamenii, oameni întregi noi, în care pâlpâie flacãra ideii”.
Sesizând pericolul extinderii utilitarismului în dauna preocupãrilor pentru dezvoltarea spiritului, a cultivãrii interesului pentru satisfacerea plãcerilor intelectuale, superioare - artistice, literar-beletristice, religioase, filosofice etc. - Pârvan semnala cã „într-o lume de seci si de utilitaristi josnici conspiratia generalã a neisprãvitilor va popula cu reprezentanti de-ai lor cele mai înalte locuri în ierarhia responsabilitãtilor social-culturale ori social-politice”.
Învãtãmântului îi revine în principal misiunea de a limita extinderea „utilitarismului josnic” preocupat excesiv de...
- continuare în pagina 10 -