- urmare din pagina 5 -

...ei de dupã rãzboi îsi educa elevii, pe viitorii învãtãtori (O fi fost bine?). Învãtãtorul era obisnuit sã creadã cã datoria lui este aceea a luptãtorului care nu se lasã coplesit de greutãti, crescut în credinta cã meritele lui sunt cu atât mai mari si personalitatea lui cu atât mai demnã de respect cu cât greutãtile depãsite erau mai mari. În confruntare cu greutãtile se verificau si cunostintele si tãria de caracter. Acolo, în confruntarea cu împrejurãrile nefavorabile, rezultatele i se datoreazã în bunã parte lui, învãtãtorului, întrucât nivelul cultural si intelectual nu este propice activitãtii didactice, interesul si ajutorul primit din partea familiei si comunitãtii sunt nesemnificative, iar despre posibilitatea schimbãrii zilnice a opiniilor cu colegii si despre mijloacele de informare cultural-stiintificã si pedagogicã nici nu se poate vorbi.
Sunt acestea suficiente motive pentru care domnul Petre Mitulescu, la cei 85 de ani ai sãi, trãieste cu satisfactie reamintirea, cu lux de amãnunte si cu un remarcabil simt analitic, a fiecãrei etape din bogata sa activitate.
A debutat ca învãtãtor la Scoala primarã Racovita - Copãceni, Tara Lovistei, la 1 septembrie 1945, dupã ce timp de patru ani a urmat cursurile Scolii de ofiteri de rezervã de la Inãu - Arad si a luat parte la luptele de pe frontul de vest. Scoala avea 85 de elevi la clasele I - VII , pe care îi pregãtea în cursuri organizate pe douã schimburi, fiind singurul învãtãtor. Salariul lunar primit era de 1.200.000 lei cu care putea sã cumpere 120 de cutii de chibrituri.
A urmat apostolatul la Scoala Tulburea, unde a functionat în conditii asemãnãtoare cu cele de la Racovita - Copãceni. De aici s-a transferat la Scoala Brãdulet, în anul 1956, fiind numit, totodatã, si director. Dacã anterior a trebuit sã ia lucrurile de la început, nici de acum nu-i va fi mai usor. „Aveam - îmi mãrturiseste domnul învãtãtor - lucruri noi de realizat: înfãptuirea învãtãmântului obligatoriu de 7 clase; înfiintarea internatului pentru cazarea copiilor din satele arondate circumscriptiei noastre scolare pentru a frecventa clasele V - VII; constructia unui nou local de scoalã, devenind, cu adevãrat, ceea ce s-a numit diriginte de santier; pregãtirea pentru diferitele obiecte de învãtãmânt (chimie, fizicã, desen s.a.) pe care le predam la clasele V - VII, participarea la viata culturalã si politicã a comunei (lichidarea analfabetismului, culturalizarea maselor, organizarea cercurilor de citit etc.).” Si desigur nu au fost numai acestea dificultãtile pe care a trebuit sã le depãseascã. Ascultându-l depãnându-si amintirile te duci cu gândul la spiritul sartrian si te întrebi dacã nu cumva ne spune cu ochii strãlucitori de bucurie: „Nu-i asa cã omul nu este ceea ce fac înprejurãrile din el, ci ceea ce face el din împrejurãrile vietii?”
Iar domnul Mitulescu a stiut sã facã din împrejurãri conditii omenesti de existentã si de formare a personalitãtii. Atunci, în anii 1956 - 1958, când a fãcut parte din Comisia de atestare a personalului didactic din raioanele Câmpulung si Curtea de Arges, a avut întelepciunea „de a nu tãia în carne vie”, cum probabil s-a si întâmplat prin alte pãrti. Despre acest episod al activitãtii sale ne vorbeste cu un glas domol prin care strãbate o sinceritate reflexivã si din care se desprinde multumirea cã, împreunã cu ceilalti membri ai comisiei, profesoarele Aurelia Tomasescu de la Liceul „Zinca Golescu” si Niculina Nicolau de la Liceul „Vlaicu Vodã” si cu profesorul Ion Erfulescu de la Scoala Nr. 3 Curtea de Arges, nu au respins decât douã cazuri, si acestea pentru necorespundere profesionalã. Dar iatã ce ne mãrturiseste domnul Petre Mitulescu: „Activitatea de arestare era complexã si consta din verificarea nivelului de pregãtire intelectualã, pedagogicã si politicã. Comisia adresa întrebãri pentru verificarea cunostintelor de specialitate, de pedagogie, îndeosebi de metodicã, precum si pregãtirea politicã. Multi dintre cei chestionati nu rãspundeau la întrebãrile cu continut politic, dar acest fapt nu a constituit motiv de a respinge vreunul. Sau uneori nici nu se puneau întrebãri pentru verificarea pregãtirii politice. De asemenea, la acordarea atestatului nu s-a tinut cont de politica pe care au fãcut-o cei care se prezentau la atestare. Pãstrez o foarte bunã impresie tuturor membrilor comisiei”.
Reforma învãtãmântului din 1948 îi prilejuieste domnului învãtãtor ocazia formulãrii unor observatii deosebit de pertinente. „Reforma învãtãmântului din 1948 - ne spune interlocutorul - a schimbat programa în fond, având scopul de a se trece la un învãtãmânt de tip sovietic. Dar nu s-a reusit acest lucru.
Literatura, limba nu mai erau legate de cultura noastrã nationalã. Istoria a fost dezarticulatã de valorile ei fundamentale si a fost orientatã, cu precãdere, spre ceea ce se numea istoria maselor populare. S-a introdus politizarea obligatorie a lectiilor, învãtãmântul avea mai mult un...

- continuare în pagina 7 -