Democratia
Desi are rãdãcinile în antichitate, democratia a dobândit o justificare istoricã si o profundã conotatie politicã în epoca modernã, o datã cu intrarea în avanscena istoriei a burgheziei, clasã socialã interesatã într-o nouã structurã social-economicã si într-un nou regim politic apt sã-i garanteze realizarea intereselor economice si aspiratiilor politice.
Institutionalizarea democratiei ca formã a vietii politice si de stat a avut loc dupã Declaratia de independentã adoptatã de Congresul reprezentantilor celor 13 colonii engleze din America de Nord si dupã Declaratia drepturilor omului si cetãteanului, adoptatã de Adunarea Constituantã dupã Revolutia francezã din 1789.
Ideile înãltãtoare si captivante cuprinse în aceste documente puneau bazele „instaurãrii acelui imperiu al ratiunii, al dreptãtii si egalitãtii sociale” sub forma unei organizãri politice si statale în care puterea în stat apartinea poporului suveran.
Noul regim politic introducea sistemul electoral, constitutional, pluripartidismul, punea accent pe drepturile si libertãtile civile, pe libertatea de constiintã, de actiune si organizare politicã si civicã, proclama libertatea individualã ca valoare supremã.
Dobândirea puterii era rezultatul alegerilor libere organizate si desfãsurate, ciclic, în general din patru în patru ani, pe baza principiului votului universal, egal, direct si secret. Exercitarea puterii are loc în conditiile separatiei celor trei putere: puterea legislativã, puterea executivã si puterea judecãtoreascã. În felul acesta este asiguratã suveranitatea poporului în procesul decizional si de conducere a statului.
Separatia puterilor si pluralismul politic formeazã coloanele de rezistentã ale democratiei, elementele de rezistentã ale stratificãrii institutionale: partidele si organizatiile politice, institutele de stat, organizatiile profesionale si civice, societãtile si firmele economice etc.
În aceastã efervescentã institutionalã, organizationalã si asociativã, democratia este un sistem de actiuni descentralizate, în care indivizii stiu ce e posibil, care sunt regulile jocului, ce le este permis si ce le e interzis lor si guvernantilor, la ce trebuie sã astepte dacã totul decurge în mod normal si ce riscuri îsi pot asuma. Incertitudinea realizãrilor, specificã jocului democratic, îi obligã pe agentii actiunii (indivizi, societãti, asociatii, institutii etc.) la o atitudine pragmaticã, rationalizatã, îndelung proiectatã si abil negociatã. Pentru cã finalitatea activitãtii, în democratie, se aflã într-o relatie directã cu calitatea negocierilor purtate între diferitele forte politice.
Bablio, politolog de reputatie, constata, cu deplinã îndreptare, cã „deciziile colective sunt un fruct al negocierilor si acordurilor între grupuri care reprezintã forte sociale (sindicale) si forte politice (partide) mai curând decât o adunare unde opereazã sistemul de vot”. Votul are loc în urma negocierilor, ceea ce face ca rolul individului sã fie mai mic decât al grupului. Valoarea votului individual este pur formalã, deoarece ratificã decizii la care s-a ajuns, în altã parte decât în Parlament, printr-un proces de negocieri. Actiunile produse de mecanismele democratice sunt, de cele mai multe ori, rezultate din negocierile ce au avut loc între fortele politice si nu din votul deliberativ. Votul are rolul de a ratifica decizii negociate sau de a confirma în functii indivizi „alesi” dinainte, în procesul negocierilor sau în culise.
Mai toate democratiile contemporane reduc influenta directã a maselor asuupra luãrii deciziilor, a controlului asupra Guvernului. Institutiile si actul decizional sunt cu rafinament protejate de interventia directã a indivizilor si abil transferate în seama grupurilor desemnate pentru a se ocupa de o anumitã problemã. Dat fiind rolul negocierilor într-o democratie, rezultã necesitatea existentei unor forte...
- continuare în pagina 18 -
Conf. univ. dr. Nicolae BARBU
